luni, 29 noiembrie 2010

păpușile de porțelan




într-o zi toridă de vară,
păpușile de porțelan își aruncă
inimile încremenite,
sparg vitrinele și pornesc tăcute într-o procesiune
numai de ele știută spre porțile îndepărtate ale cimitirului

își strâng împrejurul trupului împuținat
pardesiurile învechite(mirosind a molii sufocate)
vorbitoare ale altor vremi

cu mâinile tremurânde,
oferă porții generoase de iluzii trecătorilor grăbiți
cu ochii albaștri și destinele atârnate

orașul păpușilor este iar verde
cimitirele au cruci încă vii
împodobite cu flori plastifiate...

miroase a lavanda și a viață putrezită în labirintul albastru
păsările croncănesc dezlănțuind cerul

un dangăt sparge capsula temporală
împingând în gropi oameni îmbrățișând păpușile
împleticite-n alte chipuri

doar într-o singură zi toridă de vară
păpușile învață singure să vorbească
și murmură un imn funebru

intrându-le oamenilor
pe sub piele...

duminică, 7 noiembrie 2010

paloarea altor lumi




peretele de sticlă s-a crăpat
înăuntrul meu intră
o lume învechită
- talcioc de suflete sculptate-
iesite din craterele nopții
dau valma prin țăndările plesnite
ca niște muguri proaspeți

(ar trebui să o privești și
să îți închipui
o altă lume cu pumnul
încâlcit în gură)

coapsa atinge
trunchiul copacului
din mine
se cutremură trandafiri
pierzându-și candoarea
pe cărările bălăriilor
spinii scutură
umbra nopții

(nu mai bat clopote)

-străine, privește! stau
în gura lumii din subsuori
mi-atârnă aripa de plumb.

sunt prea departe
ecou/amuțit în stâncă
paloarea altor lumi / îmi desena
în trup aripa vie...

joi, 4 noiembrie 2010

Trezește-mi lacrima


Trezește-mi lacrima din vise,
Și ninge, ninge-mi peste ea petale de narcise.
Hai, scaldă-mi ochii iar în roua dimineții,
Și plouă, plouă peste ei răcoarea vieții.

Eliberează-mi gândul zbuciumat.
Privește! Se zbate-n trupu`-mi neînaripat.
Și lasă-mă să-mi cânt tăcerea,
Să-mi caut liniștea și mângâierea,

Strivește-mi lacrima înghețată,
N-o mai lăsa s-atârne, s-atârne blestemată.


Iar de mă chemi, în zori,
Să mă așezi icoană în fereastră,
Eu voi pluti cu lacrimă, cu tot,
spre zarea ta albastră.

duminică, 31 octombrie 2010

când universuri se ating

ape de nisip îmi aprind candela
în fereastră devin sensibila luminii.
strădania mi-a fost răsplătită cu ploile reci
în întunericul de nepătruns
al pleoapelor de mătase
,,viaţa e un şir nesfarşit de
renunţări,, îmi şopteşti
peste zare trecând
duc palmele în pieptul umbrelor
să ascultăm o muzică înălţătoare.

oamenii ne fac semen disperate,
să nu le tulburăm ploile/descântec-mici interioare-
efemeride cavernoase cu frumusețea despletită
reflectată în lumina miilor de alge...
-la anul ne vor umple iar de frunze proaspete, îți zic, despicând partea
odihnitoare a cerului în coarnele cerbilor
desenam abstractul, și în pânza-regulilor nescrise căutam
urma unui joc, nenumit, pierdut în valuri uriașe.

Acolo
universuri se ating.
ar fi bine să mai avem timp,
lotuşii ar deschide pe degete
ochi diocheați, odihnindu-și
petala în țesuturile noastre.

trestia si-ar conserva frunzele,
coasta ta ar fi mai puțin afectată-
ai sprijini cu ea malul- să ne apere
de frig clipele întunecate.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

...mă desprind

mă cheamă amintirile
ascult cu obrazul lipit
când le aud chemarea
mă desprind strivind lacrima
în care s-au ascuns atâtea constelații.

îmi surâzi eliberat
te înalți pe lângă muzica vibrantă a corzilor mele/
amintiri topite în lumini
feeric revărsate prin ochiul întredeschis
-ecou pustiit de nestrigat-

prin sânge îmi înoată o pasăre amară
își ascute ciocul înapoia oaselor mele
întoarce calea dinspre răsărit
visul mă se sfărâmă zborul mă îneacă
în apa tulbure tremurându-și unda
ca un însingurat

vineri, 22 octombrie 2010

...locul copilăriei

Ies cu gândul robit alunecându-mi pe umărul stâng
să întâmpin în prag ziua vieții de ieri

lumina se strecoară pe lângă mine ca o fecioară învăluită în mister

o altă viață își deschide geana leneșă,
privindu-mă ca pe o regăsită

din negura amară a nopții se desprinde chipul iluminat al unei biserici

ușa de bronz masiv scârție gâjâit sub apăsarea mâinilor mele neputincioase

recunos interiorul

...e locul copilăriei mele

oamenii satului stau îngenunchiați de când am plecat

oglinda se sparge în mii de fire de nisip

genunchii lor înalță rugi apoase spre altar

ochii li se îndreaptă spre deschizătura lumii de dincolo

mă caută în amintiri,
în colțuri uitate de timp,
în firișoare de nisip împrăștiate haotic pe o pardoseală înnegrită de vreme

își pipăie locul din dreptul inimilor
mă regăsesc și-un zâmbet răzbate timpul

ușa altarului se deschide ușor,
de parcă s-ar deschide ușa cerului

o femeie își dezvelește umbra și-mi face semn să mă apropii

e chiar copilăria mea îmbrăcată-n haine de duminică

sânu-i miroare a liniște de dincolo

îmi șoptește la ureche,
ca pe un abur de iertare:
-ai întârziat...
când a căzut ultimul bob de rouă,
au fost dăruite ultimele aripi

se îndreaptă cu fața înspre asfințit
și-mi desenează o casă
a sufletului părăsit...

joi, 21 octombrie 2010

miracol

Ființa asta care se sacrifică
alăturea de mine,
care trezește credința
impulsurilor mele repetitive,
de ce ar fi a mea?

Poate fi a ta, a oricui...

Sau poate fi doar o gură
care și-a rătăcit surâsul
și se odihnește în zâmbetul meu,

Un ochi care și-a piedut lacrima
și își caută plânsul în ochiul tău,

O mână care și-a uitat mângâierea,
căutându-și-o în mâna ta.

Sau un scut protector
care mă apără de o existență ademenioare a plăcerilor accesibile.
Și totuși,
m-am obișnuit să o numesc ființa mea.

Mâine, dacă m-ar părăsi,
i-aș urmări cu urechea ecoul pașilor
pe tărâmul enigmatic pentru a o convinge
să-și disloce aripa umezită
să mă pot ascunde în ea.

Atunci, ne-om împleti într-un ritual erotic „aripă și om”
printr-un miracol posibil și așteptat,
transfigurându-mă așa cum vrei tu.


Ființa asta
care se sacrifică simbolic alăturea de mine,
de ce ar fi a mea?

miercuri, 20 octombrie 2010

...cuvintele(din volumul ,,Daca as putea strabate timpul,,)

Cuvintele se ascundeau vlăguite, undeva în liniștea albă. Ea le căuta. Fără de cuvinte era un anonim pierdut în lumea umbrelor.
Buzele i se mișcau imperceptibil. Spunea multe, dar nu era auzită. O grimasă de neîmplinire îi schimonosea chipul.
Caută ceva și găsește în poală două mâini amorțite, uitate. Ar fi vrut să se bucure...Se descoperea pe sine...dar îi era teamă de mâinile ei nevrednice ca de niște crengi înspinate rupte din pomul cunoașterii.
Alături, El,  poet al deghizărilor delicate, pufnea injurii, scotea scrâșnituri nedemne din gâtul înroșit de noapte.
Speriate, cuvintele îl ocoleau. Ecouri răzlețe mai pătrundeau până la marginea pădurii.
Rătăcitele fără de vreme încercau să scape din cursa umilinței. Se doreau duse, acolo, în casa așteptărilor și a odihnei, în lumea de dincolo de oglindă, să mângâie suflete șterse, aripi răsfirate, ochi fără de lumină.
Doar acolo e pace și împlinire...
Acolo se aude tăcerea...
Tăcerea, tărâm al viselor sculptate în diamante și lumini...
Se aprindea candela.
Cuvintele se adună obosite și înghenunchiază împrejurul luminii...
,,-Aveți nevoie de cuvinte?,, îi tot îmbia ea, dar nu o mai auzea Nimeni...

luni, 18 octombrie 2010

Marionetele


iar au plecat marionetele de mână
 aiurind pe străzi de frica păpușarului nebun
 îmi șoptești ca pe o taină
 cu mâinile aplecate
 înspre urechea mea dreaptă
s-au ascuns noaptea pe sub perne
 în visele copiilor
 scormonind cu vătraiul în creiere
 focul
 haosul ne învață să vorbim singuri
 străzile își retrag trotuarele
 și câinii traversează pe spatele nostru
 însemnându-ne cu ghearele lor șlefuiete
 iluziile
 până dincolo de carne
 provocând leziuni
 în conștiința lacrimii și a dispersatelor religii
te întreb
 câinii
 sau urlă frigul a lup turbat
 prin turle de biserici pustiite
 îngrozind liliecii cu capete înjosite
 și ghearele întoarse
 stăpini absoluți ai labitinturilor
 culoare sinistre ale morții
 ale minților nebune
 furișate haotic
 în sfori abandonate de înfricoșatele
 marionete
 hăituite de rutină
 și praf pe creiere
O dată pe an
 pelerinii pornesc pe străzile
 fără trotuare
 alăturea de câini
 într-o competiție acerbă
 pe  drum însorit
 spre Mecca
 Marionetele își leagă sforile de gât
întorcându-se
 vlăguite la caravana murdară a păpușarului
flămând aduc tributul morții lor până dincolo de semnul nopților deșarte

duminică, 17 octombrie 2010

Iubirile, ce haine mai îmbracă?

Iubirile, ce haine mai îmbracă?
În care zdrențe se ascund?
sau tremură în camera săracă,
împrăștiate ca un pumn de prund?

Iubirile, pe unde s-au pierdut?
sau cine le-a vândut, aseară,
pe înroșitul lascivului dintr-un sărut
cerând să se mai nască a
nu-știu câta oară?

Iubirile, mai bat la poarta ferecară?
Mai sunt, azi, ele - cine-au fost ?
Sau se ascund sub tâmpla-nvăpăiată
și se topesc, așa, ca zilele de post?

Iubirea mea, iubite, fiorul cel albastru,
cel dintâi,
mai face inima să -ți bată?
sau se-odihnește, sfărâmată,
sub talpa noroioasă
a orișicui?

Dragoste este...destulă

Dragoste este...destulă

Gura știrbă a lumii se hlizește într-un dinte
şi începe să-mi cânte un veșnic și uzat des(cântec despre un iubit pierdut
în întunericul nopților liliachii de mai cu pasări obosite în poartă...

Sufletele nu mai pot culege amarul,
şi-l descarcă, fragil, ca pe un sfărâmicios obiect pe la colturile străzilor,
să-l cumpere trubadurii sau poate pretențioșii îndrăgostiți de imaginea lor
în peretele translucid al vieții...

Un glas cutremurat, ca o salcie tânguitoare,
îmi susură vorbe de alint în care nu am crezut când trebuia,
și-n care as crede dacă nu ar fi rostite...

Pământul încă mai jelește stâlpii podului luat de apele învolburate.
Ne afundăm pașii în răcoarea apelor repezi și alergăm după clipa pierdută prin arșița amiezii.

Auzi? Un glas de clopot ne strigă, iar vântul iți plânge ...

Construim palate pentru umbre și ne umbrim cu amăgiri strigate în hăuri
ucise...pentru ca e o toamna nesfârșită a sufletelor .Vântul mai îngână un bocet pierdut de o șovăielnică bătrână, în drumul liniștit spre biserica.
Lumina turbează în turlele arămii și zgomotul se sparge în tâmple.
E toamnă...o toamnă nesfârșita ...
Te întreb:
De ce să te mai superi? Dragoste este destulă...
Zace neîntrebată la colţul grunjos al străzii...
Bani să ai.
Totul se cumpără.
Tributul e scump...dar, dragoste este... destulă...
Ecoul vorbelor răsunau ca pașii profetului pe altarul morții, apoi, se răsuceau în adâncuri...
Crezi că mai pot zări steaua mea de aici, din întuneric?
Stelele se sting complice. Locul pe cer se albește.
``Bang!``
Priviți! Un vis mi se sparge în bucăți de soare...se risipește în mii de scântei.
Urc nestingherită scara și-mi rostesc ca pe o rugăciune:
De ce să te superi? Dragoste este destulă .
Privesc încrezătoare la colt de stradă.
Iar mă privește o gura știrbă,
hlizindu-se într-un dinte metalic.

Un orb să mă picteze

Din zarea nepătrunsă
de patimi pământene,
azi, am chemat un orb...

În mâna-i tremurândă,
i-am îndesat penelul,
şi am strigat
ca dictatorul fără țară,
să îmi picteze nuferi,
pe trupu-mi
ce parcă se năștea
acum...întâia oară.

Și cum stătea
c-un fel de misticism sub gene,
spre șevaletu-i aplecat,
cu un... tip-til în pasu-mi,
în ochii lui m-am strecurat.

O toamnă nesfârșită, ruginie,
se ascundea în ochiul lui bolnav,
Și-o pasăre a sufletului viorie
îi alunga c-un fel de
pâlpâit de gânduri,
tristețea ascunsă-n lacrimă,
chiar și-n secunda de răgaz.

O sărutare ca Mesia
În ochii lui am așezat,
şi s-a topit un întuneric
din sufletu-i neîmpăcat.

Un ochi din mine-i este ochiul,
şi-un gând din mine este gândul lui.
Un veac din mine-i este veacul,
suntem ai tuturor și-ai nimănui...

metamorfoze

cu picături metalice morfina se prelinge în vene cu un scârțâit secular furioși trecem o dată și încă o dată prin fiori de cian...