vineri, 15 iulie 2011

pe firul apei...

Dimineața aceea se arăta luminoasă ca toate diminețile copilăriei mele dar ziua era cu totul deosebită, erau Sânzienele, hramul satului și noi, copiii așteptam cu toții, îmbrăcați frumos, să apară musafirii din satul de peste deal, din Vorniceni(sat cu oameni aspri despre care se tot auzeau lucruri mai puțin pașnice).
Musafirii care veneau an de an,  la noi, erau oameni puternici, încruntați, nu prea vorbareți din fire.
De fiecare dată ne dădeau bani, nouă, copiilor, ca să putem merge în satul învecinat și să ne dăm într-un scrânciob de lemn învârtit de doi oameni destul de prăpădiți, după cum se opinteau din răsputeri să dea avânt mașinăriei zburătoare.
Acolo, sus, mi se părea că ating cerul. Mă ,,trăgeam,,  până amețeam cu totul și nu coboram până nu îmi cheltuiam toți banii.
După ce îi terminam mă duceam pe lângă fratele meu mai mare și mă prefăceam supărată, ca să îi dau motiv să mă întrebe ce am pățit. Spuneam că nu mai am bani și tare aș mânca o înghețată. El era mai cumpătat. Cheltuia puțin și avea mereu bani în buzunar. Mă privea pe sub sprâncene, ușor enervat, fără să zică nimic. Înțelegeam că în gând mă ceartă și nu vrea decât să scape cât mai repede de mine. 
Îmi punea înghețata în mână și-mi făcea semn să mă îndepărtez.
Mă duceam în fugă să privesc ,,jocul,, și vedeam cum se învârt băieții și fetele în horă, ca într-un dans amețitor al dervişilor. Mă uitam cu frică şi nu îmi doream să intru vreodată în jocul lor, crezându-l destul de periculos(dacă vreunul ar cădea în țărână, și-ar frânge oasele, gândeam). 
Unii dintre ei chiar cădeau, spre hazul tuturor, umplându-se de cenușa aceea pământie îndelung frământată de picioarele  lor de nestăvilit care îi făcea tare caraghioși.
Apoi mă duceam la omul care vindea ,,de toate,,.
Tata îl cunoștea bine, iar eu în momentele acelea mă simțeam tare mândră că omul acela, cu chipul tern  şi neînsemnat, dar înconjurat de atâtea minunății create din ghips, colorate țipător și care înviorau atmosfera de sărbătoare a satului, era un bun prieten de-al  tatălui meu.
Vânzătorul ambulant era un om tuciuriu, mic de statură, cu ochii ageri și pătrunzători care, chiar în clipa în care eu îl admiram pentru ,,bogățiile,,  întinse pe iarba umedă, l-a şi prins de guler pe Vasilică, cel mai obraznic dintre toți copiii satului, pentru că îi furase o floare viu colorată din burete.
Copilul parcă era făcut pentru furat: mereu murdar, cu ochi vii de viespe, mâini neîngrijite, cu o nervozitate şi o zvâcnire în trup. 
Tehnica de operare corespundea celor învechiți în meseria asta.
A introdus printre cei cu gurile căscate la minunățiile așezate pe iarba moale a tăpșanului piciorul lui murdar, cu degetele răschirate şi ca un forfecar bâzâitor prindea lucrurile între acele degete cu unghii înnegrite şi lungi, apoi le strângea ca într-o menghine de carne şi le plasa dându-și piciorul şi prada cât mai în spate unui alt copil-complice.
Totul mergea strună până ce negustorul a văzut cu ochii lui ageri și nedumeriți cum marfa îi părăsea clandestin magazinul încropit pe maidan.
Îl apucă pe copil de picior și îl muștruluiește, cerându-i socoteală:
-Stai așa, hoțule! Dar de ce-mi furi tu marfa muncită cu sudoare? Unde-i maică-ta, unde-i taică-tu?Tu știi că și eu am copii de crescut?
Bineînțeles că nu știa asta. Și bineînțeles că s-au arătat mulți copii binevoitori care au alergat într-un suflet până acasă și i-au adus pe părinții captivului acolo, cu capetele plecate, pentru că erau oameni gospodari şi cumsecade.
Oamenii, de bun credință, au plătit marfa și l-au luat pe copil de după gât spre casă.
Nu mică mi-a fost mirarea când după vreo oră ,,captivul,, era în libertate și pândea cu degetele pregătite de atac pe la alte tarabe.
Și totuși în dimineața aceea, de Sânzâiene, aveam să cunosc un personaj mai neobișnuit care mi-a amintit despre viața mamei mele de dinainte de a fi căsătorită cu tata.
Cred că aveam vreo 10 sau 11 ani.
Eram, ca de obicei de Sânzâiene, îmbrăcată frumos, încălțată cu săndăluțele de lac, și alergam spre iaz, sărind dintr-un picior în altul.
Pe cărarea plină de ierburi înalte sandalele mele noi arătau jalnic, plimbate prin rouă şi praful umezit. Mă gândeam că o să le spăl și o să vin cu ele în mână acasă.
Ajung repede. Mă opresc pe marginea înaltă a cimentului şi las vântul să mi se joace pe obraz.
Privesc printre gene firul întins al apei, ca un șarpe albastru trezit din somn adânc şi mă gândesc la faptul că e o binecuvântare să trăiești pe malul unei ape. Îţi creează iluzia de nesfârșit.
Pe celălalt mal al apei se oprise un băiat cu câțiva ani mai mare decât mine și era o apariție destul de neobișnuită pentru mine, pentru că noi ne cunoaștem cu toții, chiar şi cu cei de pe celălalt mal, din satul vecin.
Adeseori făceam baie împreună şi treceam înot iazul, unii spre ceilalţi.
Asta era destul de periculos pentru că matca iazului avea peste 4 -5 metri, iar lățimea depășea un kilometru jumătate.
Totuşi, trecerea iazului nu era un lucru la îndemâna tuturor. Îl treceau doar cei buni şi rezistenți la înot printre care pot spune că mă număram şi eu chiar de la o vârstă foarte mică.
Acum priveam fascinată la băiatul de pe malul celălalt care bănuiam cine este.
Arată impecabil, era îmbrăcat într-o uniformă bleumarin, iar pantalonul lui avea o dungă pe vertical, semn că era elev la una dintre școlile militare.
Observ că se dezbracă și se aruncă în apă, dar nu mai spectaculos decât noi, cei crescuți, pe lângă malul iazului.
Îl las să se îndepărteze, ca apoi să îl ajung și poate să îl și depășesc înot.
Habar nu are cine sunt, cu toate astea eu cred că eu știu cate ceva despre el, pentru că am auzit-o pe mama povestindu-ne de nenumărate ori despre clipele grele petrecute în timpul secetei alături de primul ei soţ.
,,Băiatul acesta era de fapt o secvență din  povestea mamei mele,, gândeam şi parcă îmi doream să-i văd mai bine chipul, să regăsesc acele fire care l-ar fi putut lega de amintirile sumbre ale mamei mele.
Şi mă arunc în apă, distrugându-mi rochița nouă. 
Înot, înot. Îl  şi ajung în câteva clipe.
Apoi, ne privim în ochi, eu cu oarecare ciudă. El cu mirare...Îmi continui gândul: ,,sufletul ăsta, oare, în alte circumstanțe mi-ar fi putut fi frate?,, şi alung repede întrebarea asta stupidă din minte  ca pe o impietate.
Știu că mama mea a suferit mult alături de tatăl lui, și că a fost plecați împreună prin țară în timpul foametei din Moldova oprindu-se prin zona Olteniei, lucrând cu ziua pe la oamenii bogați care nu le plăteau cine știe ce, dar le dădeau de mâncare de azi, pe mâine.
Înotăm paralel, privindu-ne fără sfială, eu crezându-mă îndreptățită să îl privesc așa, deoarece consideram iazul ca fiind al meu, oamenii ziceau:
-Mergem la moșia lui Paladi, la câmp...
Paladi nu a fost bunicul meu adevărat, ci un fel de tată vitreg al mamei, care a fost adusă din satul natal, pe când avea 4 sau 5 ani și lăsată de suflet la sora bunicii mele, care nu a avut copii.
Mama a regretat mereu și a reproșat celor din familia adevărată faptul că a fost aleasă ea, dintre cei cinci copii, să fie „sacrificată” în câmpul acela nesfârșit, alături de doi oameni ursuzi, bogați și foarte severi.
Chiar căsătoria i-a fost aranjată.
Ea avea 19 ani, iar cel cu care a fost obligată să se căsătorească avea doar 16 ani, în schimb era sărac și moș Paladi credea că doar un ginere sărac ar putea aprecia efortul muncii lui de-o viată.
Cu toate astea, pe timpul foametei, au fost alungați de acasă și trimiși să muncească la străini, fără să li se oferi liniștea și o porție de mâncare.
Moșul fusese vizitiul boierului și avea o mentalitate încrâncenată. La el îți câștigai mâncarea doar lucrând. Când nu a mai avut ce să le mai dea de lucru, pentru că a venit vremea foametei peste ținutul Moldovei, prin 1945, i-a trimis de acasă, să se descurce cum or putea și cum i-o ajuta Dumnezeu.
-În rest era un om bun, a lui Dumnezeu, spunea mama, vorbind cu un deosebit respect despre el.
Îmi amintesc și acum ca prin vis de toate astea şi în același timp despre cum înotam pe firul apei, lângă băiatul apărut de undeva, de dincolo de spațiu.
Mă gândeam la toate peripețiile prin care a trecut mama și primului ei soț, Fane a lui Iuzic, cum îi spunea ea, aplecându-și uneori fruntea în amintiri destul de arzătoare, pentru că nu le-a fost dat să fie mult timp împreună.
Fostul ei soț, după ce s-a despărțit de ea, a plecat iar în lume şi a ajuns milițian chiar prin locurile unde au fost împreună în timpul foametei.
Poate își amintise de unii oameni pe la care au mai lucrat şi se întorsese acolo să le ceară ajutorul. Cine știe?
Din cauza tinereții şi a diferenței de vârstă a înșelat-o pe mama cu o femeie din sat mult mai frumoasă și pentru că îi știam ,,povestea,, când o întâlneam pe ulițele satului o priveam cu reproș, cu răutate copilărească, sfidând-o, nespunându-i nici „bună ziua”.
Știu că procedam greșit dar poveștile acelea erau dure şi mama îşi arăta faţă de noi durerile ei. 
Poate făcea asta pentru că nu avea cu cine să-și împartă suferința aceea ascunsă în fața altor oameni.
După despărțire ea ajunsese „vădană” și trăia o dramă cumplită în mijlocul familiei fiind acuzată de moș Paladi că nu a știut să-şi păstreze soțul lângă ea:
-Și ce dacă a fost la alta, nu tot la tine s-a întors? o întreba el înfuriat că nu a vrut să accepte ceea ce până la urmă alte femeile acceptă.
-Tu să știi că așa-i viața femeii, să fie supusă bărbatului, o sfătuia  şi mătuşa Pălădoaia.
Mama a rămas de neînduplecat și căsătoria s-a încheiat aproape înainte de a începe.
Îmi amintesc tot ce ne povestea despre anii aceia de foamete petrecuți printre străini.
Drumul în ,,țară,, a fost cumplit. 
Trenul era ticsit de oameni sărmani, prost îmbrăcați și înfometați. 
Fiecare căuta un sprijin, un loc unde să își așeze capul și unde să muncească pe brânci, măcar cât să se mențină în viață. Mulți nu s-au mai întors niciodată pe la casele lor, nemaiștiindu-se nimic de urma lor.
În primele zile, după ce au coborât din tren, erau și ei înfometați și însetați și au nimerit-o într-un sat care avea mulți copaci de dud, deoparte și de alta a drumului. Chiar Dudeşti se şi numea satul acela își amintea ea.
Au mâncat fructele acelea negre, cărnoase şi mari până și-au mai revenit și au putut porni mai departe.
Apoi au umblat din casă în casă cerând ceva de lucru.
I-a primit o familie care i-a cazat într-un pod plin cu fân, undeva într-o anexa îndepărtată de casă, unde erau adăpostite animalele.
Soțul ei s-a îmbolnăvit la scurt timp de tifos și mama lucra pe un câmp îndepărtat cât pentru doi ca să nu afle familia de boala lui şi să îi alunge şi de acolo.
Terenul unde muncea era la mare distanță de sat și a promis că o să le aducă ea la cunoștință când e gata lucrul, doar că să nu vină stăpânii și să o vadă singură pe câmp. Muncea din greu pentru a termina mai repede . 
Pe la amiază se înțelesese cu aceștia să vină şi să se odihnească și asta numai pentru a urca la el, în pod, cu mâncare și comprese reci ca să îi mai scadă temperatura. 
El plângea înfricoșat ca un copil și o ruga să îl lase să moară și să își caute pe altcineva ca măcar ea să poată ieși din iadul în care au intrat.
Nici o clipă nu l-a părăsit și după trei săptămâni omul era pe picioarele. 
În momentele acelea, suferința comună, i-a apropiat cu adevărat. Până atunci se priveau ca doi străini care s-au întâlnit întâmplător şi au de trecut un pericol împreună.
Neprevăzutul i-a alungat și din culcușul care le oferea o oarecare siguranță.
Oamenii la care lucrau aveau un fiu, student pe la București și pentru că nu a fost lăsat să se căsătorească cu fata pe care o iubea, s-a spânzurat în podul casei.
Stăpânii le-au zis că nu mai au nevoie de ajutor și așa au pornit mai departe pe drumul de nicăieri, fără speranță în ochi și cu frica morții în spate.
Au ajuns într-o localitate necunoscută unde spre seară au dat peste un milițian beat.
Omul legii i-a somat cu arma și i-a întrebat de unde sunt. Când a auzit că sunt din Moldova le-a spus cu sufletul la gură că în zona lor nu mai e foamete. Recolta de grâu a fost una din cele mai bogate. A mai tras un foc de arma în sus, să îşi arate bucuria și le-a zis:
-Haideți cu mine la post! Mâine eu vă trimit cu trenul, la voi, în Moldova.
După ce au mai chefuit se pare că devenise interesat de mama și l-a întrebat:
-Ea cine-i? Soră-ta?
Destul de încurcat, bărbatul a spus că e nevasta lui, însă ochii milițianului tot o fixau prin aburii băuturii cu poftă.
Fane a zis că nevasta lui s-a îmbolnăvit de când umblă cu el pe drumuri și l-a rugat să o lase sa se culce în camera alăturată.
,,-Era un om bun, Fane, își amintește mama, pentru că chiar dacă  nu era un băutor, a băut de nevoie, cot la cot, cu omul acela până în zori, doar ca să îl ţină de vorbă şi să îi ia gândul de la mine,,.
Spre dimineață mintea omului s-a mai limpezit și a cerut iertare pentru ieșirile ,,din fire,, și a tras cu arma.
Apoi i-a dus la gară, dându-i în grija conductorului de tren ca să îi ducă în Moldova.
Le-a lăsat adresa și i-a îndemnat să îl mai viziteze. Se pare că el l-a ajutat pe primul soț al mamei să devină milițian.
Cu inima răscolită de cele povestite de mama îl privesc în continuare pe băiatul de lângă mine care înoată răsuflând în răstimpuri și îmi pare bine că el nu cunoaște povestea asta și că eu pot trăi ceea ce el poate nu va trai niciodată, adică frânturi din viața mamei și a tatălui său.
Am petrecut aşa câteva momente, apoi ne-am depărtat fiecare pe câte un mal, uitând cu totul unul de celălalt, convinși fiind că nu ne vom mai întâlni niciodată. 
Însă viața părea că vrea să își joace ultima carte și băiatul cu haine militare s-a îndrăgostit în vacanșa aceea de sora mea mai mare, spre disperarea și frica mamei mele: ,-Să nu care cumva să te apropii de el, doamne ferește, îi zice mama, îngrozită.  ,,-Dar de ce, ce are? o întreba sora mea nedumerită,,. ,,-Atâta să știi, că nu ai voie, sub nici un chip, a încheiat ea,,.  Și noi nu am mai îndrăznit să o întrebăm: de ce.
Când s-au întors ei acasă a fost ca într-o reluare a momentului din evanghelie cu fiul risipitor. 
Bătrâna a plâns mult crezând că au murit și certându-l din priviri pe moș Paladi, care a fost ,,așa de hain la inimă, că doar  putea să îi țină pe lângă el, pentru că s-ar mai fi găsit un blid cu mâncare,,.
După o vreme a venit despărțirea. Bărbatul a vrut să se întoarcă la ea dar mama i-a zis că e mai bine să plece să își caute un alt rost.
Țin minte că o dată, într-o zi de vară, m-am întâlni cu primul soț al mamei pe  cărarea care ducea spre magazinul satului apropiat, unde locuiau părinții lui.
Venise în concediu și era însoțit de un frate de al lui care mă cunoștea.
După ce le-am dat bună ziua el a zis :
-Ia uite şi la zvârluga de copilă, a cui îi?
-E fata cea mică a Lenții...
Omul a încruntat ușor sprâncenele și a rostit:
-Puteam să jur că-i a ei...Dar Lența ce mai face, câți copii are?
-Are patru și a rămas iar vădană, destul de tânără.
-Săraca Lența, tare vrednică şi tare de treabă femeie, murmura el, scormonindu-și prin cotloanele minții amintirile acelea dureroase care i-au legat sau dezlegat.
Atunci, am zărit cum ochii lui încă frumoși, strălucitori şi verzi se umplu de o lumină venită parcă de altundeva, dinlăuntrul sufletului. Şi parcă, fragmentar, a retrăit ceva din visul lor de altădată.
După aceea au pornit-o liniștiți spre iaz, vorbindu-și de ale lor.
Când am ajuns acasă i-am povestit mamei despre întâlnirea mea cu omul acela cu ochi luminoși, necunoscut și despre cuvintele pe care le-a rostit despre ea.
Eram bucuroasă pentru că omul a spus vorbe frumoase despre dânsa.
Mama a tăcut şi am simțit că el era omul acela misterios despre care ea ne-a povestit cândva.
Cu mintea mea puțină de copil am înțeles că la vremea vremii l-a  iubit, ba poate l-a şi păstrat mereu într-un colț de suflet mult prea aglomerat de nevoi.
Uneori mă întrebam și mă întreb și astăzi: oare certurile ei nesfârșite cu tata nu porneau de la ceva tulburător ascuns în suflet, pentru veșnicie?
După ani şi ani, într-o vacanță, am auzit clopotele bisericii răsunând straniu, ca într-un bocet îndelung...
Ecoul trist de ,,biiing!,, și ,,baang!,, îmi tremura în inimă.
-A murit Fane, a zis mama, și ochii ei au lăcrimat, privind undeva în zare...
(-Săracă Lența...cuvintele omului de altădată îmi răsunau în minte, amplificând mesajul).
Și pentru el, ea rămăsese nostalgia și clipa dureroasă a unor timpuri de cumpănă, când viața se îmbrățișa cu moartea, surâzând ca două vechi cunoștințe pornite hai-hui prin lume.
Mama își ștersese cu podul palmei fruntea îngândurată şi stătea acolo nemișcată sub culoarea sângerie a asfințitului.  
Părea o statuie pietrificată în stânca apusului care încă îl mai aștepta pe omul tânăr scuturat de friguri şi foamete să răsară  de undeva din amintirea gândului întunecat, alunecând pe firul întins al apei...

Niciun comentariu:

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...