miercuri, 31 august 2011

ce s-a mai întâmplat cu sasha

noi ne uitam doar așa că aveam la ce da lui îi creșteau unghiile ca
niște căngi și-atunci ne-am zis o fi de la luna asta plina sau de la apa asta pură că
adică de ce lui nu-i cad frunzele și mai ales de ce îi cresc așa unghiile când eunu am mai fost pe la salon de-un an
e drept sasha să stai așa fără să-ți pese și să-ți mai crească și manichiura?
asta ne rodea pe noi
invidia
invidia sau zavistia draga mătușii zavistia eu așa știu
nu știu cum le mai ziceți voi astea de azi că
mereu ne luăm de generații
văzutai lele pe-a lui nicodim
aia de fuse pe la turci
cică vru să aducă aurul *napoi da* se trezi c-un prunc la gât cică îl cheamă
sasha că era de nem rusesc
o dooooooaaaaaaaaamne că no fi ...

și baba scuipă un dinte peste masă...amestecat cu tot năduful care-i zăcea

de-o vreme-n piept apoi mai trase un ochi pe la matilda că prea își strânse și-asta cingătoarea și-și mai atăta fudulă nurii băietanilor cu tuleiele mijite abia de aseară

o să-i tot vadă pe câte unul prin grădină și l-or mai pomeni pe mort

cealaltă babă își suflecă rindeica și zise ce mai oameni doamne ce mai oameni mai sunt și astăzi...

clopotul sună nătăng un bing și-un bang și babele și-au făcut din sândură

o cruce să î-o pună lui sasha la căpătâi să-i țină de urât în astă seară luna nu a mai răsărit

un orb mi se adăpa din creștet

cele o mie de fecioare păreau în transă când sacerdotul a îngânat prelung „aaaamenooo aeraaaaaa” s-au cutremurat trupurile lor au zvâcnit iar buzele groase insipide își dezveleau indecent dinții strălucitori și ascuțiți, pe obrajii palizi le străluceau semilunile și zvasticile tatuate stângaci de o mână neinspirată.

grota se deschidea adânc ,tot mai adânc ,așa, ca o gură flămândă s-au ca un trup însetat de dragoste și de cunoaștere deplină.

unde călcau pașii lor, pământul parcă se ghemuia albindu-se și din el ieșeau aburi calzi care se topeau prin unghere și prin crăpăturile pereților răniți.

umbrele creșteau nemiloase din penumbre biciuindu-ne ochii și simțurile creând imagini halucinante cu mâini care ieșeau din cratere să ne cuprindă ,cu niște cranii cenușii cu găoacele deschise, din care se prăvăleau lumini, șuvoaie de lumini albastre, umede și moi.

-ce era tărâmul acela? îmi ziceam, încercând să mă păstrez trează, dar starea de moleșeală mă împrejmuia, strângându-mi trupul ca într-o menghine de plumb.

or fi vrut să mă dezgroape, ca să mă elibereze?

brațele acelea parcă aveau buze cu aripi și tu îmi spuneai că am cei mai frumoși ochi din tavernă.
atunci, pe obaz mi se contura fin semnul de zvastică sidefată.

-ea e aleasă ,murmurau eunucii cu baionetele crescute din umeri și solzii aurii peste trupurile musculoase .
am auzit-o noi cum se ruga-n altar și din ochii ei curgea smirnă, din trup i se desprindeau miresme plutitoare, din plete îi curgeau izvoare de râuri albastre, raiuri de pământ și în cer.
ce siguranță ea trebuie să fie.

un liliac imens cu ochii bulucați cu limba roșie atârnată și colții pregătiți mi se înfipse în umăr pâlpâindu-și triumfător aripile de aeroplan cu pene unsuroase.

m-am aplecat, m-am gârbovit ca o bătrână încercată și am strigat să se despice norii, să cadă vântul pe pământ:

-stăpââââââââââne, ce-i apăsarea astaaaaa? ce-mi cade de pe umeri???

-e viața, mi-a întins el cupa de cristal. bea și o să simți cum se deschide creștetul pământului și apele cum se desfac șuvoi în tine să le primești, să le primești , că -ai să te prefaci în știmă sau în înger. dar acum dormi .închide ochii. în scoarța asta de copac o să te simți mai bine.

ce știu și eu...poate, mai bine, îmi zise bâjbâind cărarea.

-mă arde
mă arde
tăceți!!!
..............................................................................
tăcerea era acum deplină
și-n capătul coloanei nesfârșite, un orb mi se adăpa din creștet, ștergându-și sângele cu dosul palmelor crăpate.

BUDDHA BAR DEEPAK CHOPRA FEAT. DEMI MOORE - DESIRE

de ce să fi plecat, arzând?

cum stam întoarsă pe partea stângă au
început să îmi zidească umbra pe sub perete în
râul cu apă violet:

-cristalină apă, i-am zis, când
m-oi usca sau când voi înseta tu umezește-i umbrei mele buzele de fum
și începeam a mă înălța fuior cu palmele și genunchii domnești ca
vântul să-mi despice ploi de curcubeu.


 (de ce nu... m-ai iubi?
ooo,
daaa,
măcar în zori/cum îmi spuneai de-atâtea ori)

-am crucifixele întoarse
-am flori
-petale înstelate
-sunt o statueie de porțelan
-port arma vieții/minotaurii pe frunte...

(de mâine o să îmi duc şi rădăcinile spre râu
tu să îmi calci pe urme
trupul meu îți va deveni complice)





-ia-mi doamne ramurile atârnate și lasă-mi mâinile lemnoase
întoarce-ți zborul pe distanțe tulbure și reci
chipul meu apare diafan
castelul tușeşte cu vălătuci de scame
şi pleacă zânele-n pădure să se scufunde în râuri
răcoroase de ceață argintie
în jurul meu toți fluturii au mască
i-aşa de straniu, mi-am zis,
de ce să fi plecat
arzând?
cu mâinile
de sub pământ
închisă în păcat?

ce a mai făcut azi sasha...



îl ştiam pe sasha
din copilaria cu picioarele crăpate
culegeam cu toţii umbre de peste deal
şi ne întreceam cu cecul într-o fugă nebună
până dincolo a lacrimat  chiar așa cum sta acolo
căzut una cu pământul cu picioarele prinse mătușa cartina
a zis plânge maică e la poatră și nu-l primesc ăia cică
nu a terminat studiile Acolo e maaare nevoie de
multă minte maică şi El nu mai este șiiiii
bietul saaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaasha l- a bocit bătrâna
înălțându-și picioarele aspre desculț peste râu
uite-l cum stă și acum cu un ochi aprins în frunte
cu sfoara aceea de lumină împrejurul gâtului
nu-i mai încape cravata
cum l-or mai întoarce așa zicea ea
aranjându-l mai bine pe masă că se ridicase puțin
nu știa cine-l strigă
-stiii, sasha , zic eu, prosteste,
uite, bunica a pus iar de mămăligă
stai
o să ne rugăm o să
alergăm prin păduricea de salcâmi
apoi faci doar ce vrei tu
asta faci
el doar a lăcrimat trei picături de sânge(sau mi s-a părut)
ce ştim noi
încă nu-s deajuns
ca să poți ajunge Din(colo) îți trebuie cizme
din piatră
nu glumă

marți, 30 august 2011

când a murit sasha

am făcut semnul acela și sasha a căzut sfârtecat mi-am zis de
azi am și eu mortul meu
să veniți să-l vedeți are cizme ciocate și
pălărie peste pălării
e sasha. cum? nu v-am mai vorbit de el? lucra ieri la pompe funebre
împletea trandafiri din vene albăstrui.

și au venit cu toții la priveghi,

-wow, sasha, ce ciubote ți-ai tras omule! ce-or să se bucure ăia pe acolo
sau trupurile lor putrezite ce or să te mai miroase. și îl adulmecau și ei,
dar nu-i nimic.

-ia de-aici! și i-am dat mâna să mi-o ronțăie pe drum pe când își pregătea
plecare
cu picioarele înainte,
așa i-am zis, mereu înainte sasha, nu uita știi tu

am să pun peste tine un stat de var, apoi unul de ciment,
unul de var, unul de ciment, tot așa, înmulțirea e o adunare
repetată le ziceam copiilor și toți membrii(termenii) ei sunt
egali așa ziceam atunci,
nu știu ce aș mai putea zice astăzi, și
m-am aplecat muuuult peste el.
...
...
el?
...
...
...
care el?

pustiul lui cain

sunt moștenitoarea unui neam apus înainte
de a se naște corul copiilor uciși a cântat un te tedeum
până dincolo de timp ecoul lor încă rănește și scurge ochiului
lacrimi de fum ștergându-ne pe mâini cu sânge

omul?
da, omul-să fie mulțumit cu sărăcia lui, căci nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit...ne vorbește slavici prin gura soacrei lui ghiță trec soldații cu bocancii cadențați cu armele pe umăr mergem la luptă zic și cântă tot un te tedeum
înfundat în piepturile dezgolite
trageți
trageți cu o moarte suntem datori vrem să ne facem datoriile și-apoi să adormim pe brazdele sărate suntem români, noi, da, români noi...

și-atunci, mă-ntreb, mărite dascăl, de ce își varsă cain în mine deșertul de cenușă?
pustiul?
și tot regretul de la începuturi, uitând de abel și de mine de tine și de foc?

uitându-ne rătăcitori...
pusiul ah da pustiul doar el mă poate ajunge

simt corbii cum îmi dau târcoale și-mi croncăneau pe la ureche că-s vechea preoteasa din pretoriu ba uneori mi-aduc ofrande îmi spun dar știu că îmi pândesc lumina și ochii doar lumina nu s-a stins căci noaptea s-a topit demult în mine
............................................................................
-îmi vinzi gogoși, bătrâne!
apropie-te!
ține palmele întinse!
ia-ți moartea și du-o mai departe...
............................................................................
dar, stai...
...
-de unde vine ploaia asta verde?
...

arbore de tissa-ocrotit în românia

azi m-am trezit arbore
de tissa(ocrotit în românia)
chiar am simțit cum brațele
mi se înfig în obrazul cerului
ooo brațele mele de plumb
nu
au uitat să îmi bată
cuie în tulpina scorțoasă
(ca într-un sicriu proaspăt) de care
atârnau mesaje: ,,nu o atingeți,,  ,, o să moară și singură!,,
și chiar stau singură de
atunci pe aleea asta nu mai trece nimeni
din când în când vecinul de la patru plimbă 
oase în căruciorul albastru
să îmi adune tristețea
pe când televizorul
alb-negru transmite 
aceeași știre despre sfârșitul lumii.
dar lumea nu va înceta 
să se sfârșească îmi zic și
atunci vom fi atâția arbori ocrotiți
pe aceeaşi alee pustie


luni, 29 august 2011

l-a văzut cineva pe soțul meu?

știi, despre mine se spun multe lucruri, dar
uneori când îmi zici pe nume îmi vine să mușc de
ai crede că-s nebună, nu-i așa?

uite, cât frumos se înalță ceața de pe râu,
îți ziceam, dar în gând surâdeam și mă vedeam
aplecată peste leșul tău atunci
m-am auzit cum te-am strigat
înspăimântată.
.........................................................................
-sunteți adoraaaabili domnilor, doamnelor, mai facem o dată cărțile? ireeeene, adu-ne ceaiurile! vezi tu pe acelea negre sau caută și tu altceva o
culoare care să ni se potrivească.

(irene era fata vecinilor. se îndrăgostise soțul meu de dânsa)
de atunci ne stătea mereu pe la poartă de aceea o chemam ca să ne
servească ceaiul ea știa așa de bine să aleagă culorile de aceea o și alesese soțul meu, zicea:

-uite, îmi place mult cicatricea ei de pe obraz, e specială, poate dacă ai sta să îți încrustesz și ție una, nu aș mai pleca mâine cu ea în malibu.

-scuză-mă, mon cher, dacă mi-o făceai îninte, așa, cum știi tu pe nesimțite, poate că
nu era o problemă, dar nu vreau să mai fiu lovită în ideile mele despre educație și chiar anunțată că mi se va întâmpla,
asta chiar nu aș mai suporta.

-eeeei, da , așa esti tu, încăpățânată. copiii să mi-i trimiți la pachet,
pe amândoi o dată, ca să nu plătim taxe suplimentare și poate că
odată și o dată o să îmi treacă sau poate o să-ți faci singură semnul pe...obraz
mie îmi plac femeile mai speciale, cum am mai spus, și ea, irene are și păunul acela
tatuat pe umăr. de atunci, nu s-a mai îmbrăcat niciodată.
nu o lasă păunul i se tot înfoaie pe de desubt.

nu sunt deloc supărată....

ce? când vezi nopțile astea minunate, te mai gândești că

există răutate sau ură pe pământ?

-hei, prietene, vino mai aproape...
ascultă!
ascultă-mă, tu să-ți urmezi întotdeauna inima...
oooooooooo, doamne, poate l-am învățat de bine dar
uite, niște viermi i-au și intrat pe sub coastă și au început să i-o roadă pe margine.

acum ce pot să mai fac?
eu credeam că i-am făcut un bine...

și-am stat amândoi chirciți în grădină cu gândurile bătute-n capse,
până am simțit că încep să-ți cresc pe dedesubt.

da. te înălțai așa și încercai să mă rumegi. te credeai deștept.
poate chiar erai, voiai să pari ironic, ascuțit, încrezut semănai
cu raj kapur aveai ochii lui, chiar erau ai lui. i-ai cumpărat dintr-un talcioc hindus.

ce mă privești de sus, înțelege : nu-s chiar nebună. voiam doar
să îți explic niște chestii lumești. da. să ți le spun
printre scânduri...
rânduri...
gânduri...
și rosteam substantivele comune de parcă erau ale mele proprii,
de parcă nu le mai rostise nimeni niciodată așa apăsat,
tot mai apăsat.

apropo, l-a văzut cineva pe soțul meu? sau măcar pe irene?
sau ... mi-a văzut cineva  copiii?...

mă cheamă angel

te-ai aplecat așa cât să îți legi șireturile
m-ai privit cu coada ochiului
necinstit aș zice eu
era un truc dintr-un film alb negru și...
tu nu mai puteai fi
actorul principal

ai mai păstrat trupul de sticlă, dară
să jucăm roluri transparente într-un poem:
(uite, ia, fragi,
ție dragi...
ia-i și pune-i în puiacă)
să ne prefacem că eu
sunt ademenitoarea laponă și tu întunecatul rege dezbrăcat de complexe
și rațiune de
ieri
nu mai sunt vegetarian
înghit fluturi tu poți
mânca flori negre
carnivore

închide geamul iar
se ceartă trandafirii din
grădină îi vede luna

alaltăseară mi-am descoperit ramurile
cum, care ramuri?
crengile acelea uscate ale arborelui străbun
tatăl meu a fost mayaș, iar mama o sclavă sudistă, frații
doi îngeri dar nu căzuți
doar s-au împiedicat puţin
în rama unor geamuri
mă cheamă angel

să ne acoperim cu stele
eu o să-ți pansez inima cu eșarfe violet
țesute de zâna cu rochie din fluturi adevărați

sau poate tu ai mai multe inimi...
............................................................................polițistul cu chip de mosc și-a potrivit mai bine
ochelarii pe frunte și ne-a strigat de departe:
-hei, voi, cei cu fluturi și flori carnivore
pe buze luați-vă sicriele și cărați-vă în altă parte
laviniei de atunci a început să-i sângereze o ureche...

duminică, 28 august 2011

te știu de mult...



te știu de mult
morman de carne
luat cu împrumut,
îmi zaci în trup și
mă încingi cu oasele
mă închingi.
o, da, și simt cum mă
atragi spre cimitire,
cum tai din mine
firul multor zile.
încerci să mă îngropi,
la căpătâi să-mi cânte
miile de popi,
să mă strivesc
la tine sub călcâie,
încerci să mă prefaci
în caloian, momâie.
și zac și zaci.
tu-ncerci să mă dezbraci,
să mă arunci în hora
pustiilor de vârcolaci.
(pe umăr piatră/în piept sunt
vatră)
îmi arzi dorințele pe rând.
le arzi și aripile când
se nasc în gând,
și mă întorci, strigare,
cu umbra sub pământ.
dar nu uita
că am să-ți viu, târziu,
să-mi duci tu coastele la râu
și să păstrezi, cu împrumut,
iubirea mea ce-și face-n tine
așternut...

sâmbătă, 27 august 2011

!HAI

hai să te duc acolo
cât mai departe de gând în
noaptea mea de cântec în
noaptea cu ochii legați
cu păsări bănuind lumina unui
drum cu pieptul rotund
şi o strigare prelungă
a coastelor mele împrumutate
întru bunătatea celui de
foarte sus
mă voi şi
înălța
doamne
cu bătăturile
crescute-n palme
dezlegând baierele cerului
peste o ţară îmbătrânită
cu buze cărnoase

plimbare cu bicicleta(sens INTERZIS)

hai viață mai lasă-mă să fac o tură
uite iau bicicleta de ieri trăsurii i-a sărit o roată
și calul mi-e-nspumat

lumina se împrăștia difuză ca fumul pe chipul tău
se contura cupola albastră zâmbeai

hei stai liniștit ne vede cronos și iar te-nchide
pentru un veac în temniță
cu hera să-ți deseneze șerpi în talpă

dar ia de-aici și ți-am suflet petale argintii peste obraz pe
una am și scris atunci: am să te sun. mai ai mobilul? eu
încă mai păstrez pe pleoapa dreaptă numărul cu praful de stea

(nu cred că mă vedeai)

și de atunci ne-am îmbrăcat mereu la fel aceiași blugi bufanți
adidași fără de șireturi  tricouri decupate afişând reclame:
mă mai iubești? dorești? sau foloseşti?
nu știu, de aici nu se mai vede...

întoarce tu clepsidra
ești mai aproape

ce chestie!

viețile noastre nu se scurgeau ca celelalte
adică se scurgeau în sensul invers-srevni
ei, știi...
în sensul INTERZIS.

vineri, 26 august 2011

cadrane sparte

genele-mi fremătau ca niște frunze ruginite
în bătaia focului cărarea se îngusta pe când buruienile îmi
crestau până la sânge obrajii îmi erau traversați de
lumina siderală a nopții

ce căutam?

țineam doar lumânarea cocoloșită
(vrabia mi se-nfingea cu ghearele în umăr) și-am așezat-o în
unda râului plutea ușor
în palma nufărului de nashiwa
scânteia ducând cu ea blestemul sau poate aluneca să
te-ntâlnească
mi-a zis bunica
atunci când ai plecat:

-șezi maică, șezi colea, pe laiță , apoi a
lăcrimat, așa, a viață trecătoare
a șters ochiul scurs cu un colț al basmalei ponosite
m-a îmbrățișat

pieptul îi mirosea a busuioc şi naftalină
eu am știut că nu e chiar de bine

dar nu mai știu dacă m-am și putut privi în mijlocul
lacrimii de pe bărbie sau
am văzut doar flacăra cum s-a aprins așa
am și păstrat-o

acum iar am pornit spre tine mai caut caut
cercurile care țin baierele pământului ca să amestec
fericirea cu nisip să-ți construiesc multe castele

lasă nu te-ngrijora am haine
de-mprumut și-n globul de cristal
ți-am strâns o altă viață cu
dimineți scăldate în boabe de ambrozie

.....................................................................
stai lâgă mine
să îmbrăcăm păpușile din cârpă...

și oamenii de rând priveau
din când în când dădeau din cap
spunând:
-îi știm, îi știm, au mai trecut prin sat,
dar au pierdut corabia
și nu se pot întoarce

prin noianele de DOR



Umbra mea se risipește
Prin oceanele de fum,
Dorul tău îmi poruncește
Să nu plec, să mă adun.


Și îmi trec prin rânduri mâna,
Ninsa-mi mână, de fior,
Vin, acum, la braț cu veacul,
Spre noianele de Dor ...


Chiar de lira mi-e subțire
Și-s un trandafir în rană,
Cânt Eterna mea Iubire,
Peste urma ta profană.


Și îți mângâi iar tăcerea,
Îmi port tainicu`-mi cuvânt,
Iar dacă așa ți-e vrerea,
Te dezleg de legământ.

dar stai zâmbește

pe banca de ceară am stat
până spre seară și am ars în noi
lumânările îngălbenite
împrăștiam cu pumnii larg deschiși
hergheliile de fluturi

dar stai zâmbește
am dus și pietrele la râu
să se adape cât or vrea

de azi port curcubeul
cu mine într-o carte
și capul șarpelui hipnotic
iar fixează cana aburindă
din care ies pașii grăbiți
spre cimitir

nu rătăci privește
am cele nouă ceruri
ascunse-n piept
și-n globul de cristal
acum chiar pregătesc ruinele
cetății și săbia în teacă
o
las
să doarmă
da
chiar poate să
mai
doarmă

mesaj din închisoare

când mi-ai vorbit despre el nu
am știut că e chiar un înger și-am
început să-i țes o pânză cu andrele de păienjeniță

cred că sunt văduvă iar
iubirea mea agoniza scriindu-ți ieri

mesaj din închisoare:

„eterică ființă, taie-mi zăpezile din trupul serii
deschide-mi multe pagini temerare
de legendă cu băștinași războinici gorgone împletite în păcat
și lasă-te purtat de aburii fățarnici chiar de trădările
asprite am trupul gol și cupa de cristal în palme

dar vom sorbi din mine
cu dinții de oțel

(nu mai fugi )curând
o să mă termine
şi am să -ți cânt din nou
tristețile pe rând

sssssssssst!

mai port cu mine mâna amputateă
şi las o paranteză
sufletului neîncheiat .

joi, 25 august 2011

eu și deputatul x(parodie pentru pian şi orchestră)

am publicat și eu ca tot omul niște volume. norocul meu cu cei de la pompe funebre care aveau un principiu: un om moare, se naște o carte!!!
un principiu sănătos, aș zice eu, nu ca deputatul la care m-am înscris zilele acestea, când m-am dus să îi cer niște var să îmi albesc și eu puțin școala, așa, ca gardul și leopardul. dar din vorbă în vorbă mi-a zis:
-madam, ai venit cu fustă lungă și fără decolteu ***, mneata nu vezi canapeaua de colo? ce crezi că o țin  de sanchi?
mi-am strâns nedumerită peticile care-mi atârnau din fustă ca niște cozi de vidră,
mi-am ascuns ghearele în palme de am sângerat și am zis înghițind vorbele cu noduri.
-nenorocitul!!
ei, lasă, că nici eu nu prea arătam bine în ziua aceea, aveam parcă niște șerpi în loc de plete, că prea sâsâiau pe lângă urechea mea, pe când se umplea luna și da pe dinafară, și să vă mai zic? lupii îmi urlau înăuntru dându-și mult capetele pe spate ca niște tenori de operă vieneză.
i-am aruncat un pumn în ușă:
 -du-te-n...mă-ta!  sau i-am zis ceva mult mai vulgar și i-am arătat semnul acela cu degetul din mijloc ridicat, altfel de ce să-și fi pus călușul în gură și mâinile în șolduri. dar cred că totuși m-a plăcut, că prea își netezea canapeaua ca pe un copil bolnav de holeră
-dom*le, da* școala aia nu a mai fost văriută de pe vremea lui dej. intră șobolanii în ea. se tem copiii.
-ei, na, și ce, zicea el, lingându-și lasciv buzele ca un câine în călduri, pune-i să-i alerge. or face mușchi și i-om face pe toți badyguarzi. sau domesticește-i și tu, ce naiba, nu ai citit micul prinț? el cum a domesticit o vulpe...
-vulpe, vulpe, zic eu abătută și neîncrezătoare...dar... dom*le, ești un geniu, știi că mi-ai dat idee? da. o să-i hrănim cu laptele și cornul vostru, că prea li s-a făcut lehamite pisicilor și câinilor din sat, de cât au mâncat au făcut gută. numai când văd pachetele astea de la guvern, că scheaună și urlă de răsună satul, nu alta...uite, așa s-or îngrășa toți șobolanii și or dormi prin găuri. nu i-or mai speria pe bieții copii, și unde mai pui că în sat o să fie iar liniște, ca înainte de program...
chair simt că m-am mai liniștit. ce ți-e să vorbești și cu un deputat. om practic, deștept, nu ca mine cu șerpii ăștia în cap...
aproape mi-a trecut...
de cei de la funebre, ce să mai zic, au fost drăguți.
 când am avut lansarea, m-am trezit cu o coroană din trandafiri albi, cam spinoși, la poarta muzeului, cică nu le-a mai murit mortul și nu aveau ce să mai facă. trandafirii erau prea albi, băteau la ochi, musai trebuiau dăruiți:  norocul meu sau...al mortului, nu mai știu...
aveau și o pamblică prinsă cu pioneze ruginite, de cât au așteptat momentul ăsta, pe care scria simplu, cu pix albastru, (or fi știut că ajung la o lansare): celei alese...
-adică ce, tresar eu, mă alesese din nou deputatul?
eeei, na, dacă n-oi face rost de var până la toamnă, o să îl caut și o să-i duc lui trandafirii și pamblica și pionezele, dar am să corectez cu roșu(să știe că-s învățătoarea): celui ales.  tot sunt ei în campanie electorală și poate are și el noroc, poate-l alege moartea, doamne ferește, îmi dau o palmă peste gură...na, că mi-a căzut un dinte. firar să fie!  și n-am nici bani...am clasa întâi, cine știe ce sunete oi mai scoate, s-or speria de mine, acum, copiii...
cum vă spuneam, pentru că am avut și sponsor, mi-am cumpărat din banii câștigați trei perechi de pantofi de la second hand. cum de ce? să am cu ce merge pe la alte lansări, nu de alta, nu mi-e rușine să merg desculță, dar prin iași prea se încinge asfaltul, indiferent de anotimp, și eu am tălpi netăbăcite, chiar prea fine.
știu la ce vă gândiți, că n-am obraz...
ei, da, mi-am luat și o pelerină în care mă ascund când nu plouă, doar ca să mă mai odihnesc. și o pereche de ochelari mai fumurii, să-i pot privi pe cei uriași. pe cei mai mari nu-i poți privi cu ochiul liber, adică ar fi o împietate să îmi ridic eu, privirea, așa, obraznică, spre domnul x, are 50 de volume pe bandă, spre domnul y, e și sculptor, sculptează ugere de vacă, numai ugere de vacă, nu știu de ce. poate le mulge...
eu mă acopăr bine cu pelerina mea câștigată din bani cinstiți, și merg înfășurată prin oraș, ca să nu mai fiu strivită...din greșeală...
și...celor uriași le este frică de pelerină. ei zic un lucru mai ciudat, ba chiar îl cred.
-spuneți-mi, semăn eu a vrăjitoare?
-................
-atunci, de ce se tot preface toată ,,lumea,, că mă laudă ?
-.................
-ce-ați zis? n-am auzit...
-..................
 -aaaaaaaaaaaa, și voi credeți că n-am fusta prea scurtă?...dar dacă m-aș rade-n cap și mi-aș cocoloși un păianjen în creștet, aș arăta mai ...shic?

P.S.: Textul e scris în urma cu 2 - 3 ani. Între timp m-am mai domesticit. Sunt puţin mai decentă. Mi-am tăiat unghiile, mi-am dat jos ochelarii, pelerina, dar tot mai bântui străzile cu gândul la Nimic....

templul luminii


în templul luminii nu era frig,
femeia își ascundea ochii înroșiți
sub voaleta cenușie și suspina surd.

trăia un deja vu cutremurător
pe insula frământărilor nu era soare.

templul se umplea de clopote reci.
sunete metalice tăiau zarea.

de dincolo,
în pasul sfârșitului de veac,
se apropia fantomatic
închipuit în pasăre
copilul cu șoapta valului pe buze.

ca într-un ritual stravechi i-a ridicat voalul cernit
a privit în ea ca într-un mormânt
străpuns de o lumina sepulcrală
i-a șoptit cu masca ridicată:
-acum să plângi...să plângi pentru că
cerul se deschide
și or s-alunece în tine primăveri
iar somnul o să-și spele fața cu lacrimi împrumutate poți
să plângi...

poate doar țipetele triste de pescăruși fugari
au declanșat în ea potopul
și-a plâns
coborând în trup, treaptă cu treaptă, ca
într-o catedrală

scufundată
ieși după o vreme mai tristă
cu flori de gheață
înflorite pe sub tâmple.

gândea că... a crescut și că acum l-ar recunoaște
după veșmintele de șoim
striga
striga
când deodată a răpus-o setea,
dar a băut lumină
pășind solemnă peste ape
cu ochii larg deschiși,
cu buzele întredeschise
a înserare.

...........................
-pescarii, doar
pe ei îi mai aud
cum își întind cu nepăsare mrejele,
dar dacă aud și dangătul de clopot,
am să mă găsesc/ templu scufundat
în mare
de oameni
de gânduri
de amintiri...
..............................

misionara: MA CITESC INGERII RATACITI....

misionara: MA CITESC INGERII RATACITI....

miercuri, 24 august 2011

pe lângă coliba unchiului tom

coliba unchiului tom mă privea prin ferestrele mărunte
cu pletele de stuf mult lăsate peste geana dreaptă mă
primea mai înspre seară cu brațele larg deschise ca o bătrânică rece și întunecată
cu pielea atârnându-i în rânduri pe lângă libelulele acelea care se tot schimbau mereu în lumina înșelătoare

și de pe batista mototolită de mătase cu care îmi ștergeam eu nădușeala de pe frunte chiar îmi zâmbea acum strâmb ochiul deschis și chipul imprimat nu știu prin ce minune acolo al mătușii aglaia o veche amintire copilărească îmi spunea
vezi tu draga mătușii la noapte o să se deschidă cerul să nu te sperii când ei vor cerne lumina prin sita fermecată tu să stai acolo deasupra lor cu brațele deschise în cruce și să te rotești să te rotești apoi să îți dezbraci pielea de femeie și să îți arunci sânii înspre lună

atunci abia ai să fii departe iar pe dealul lui moș tofan chiar dacă e olog are două cârje
și la urma urmei la ce i-or folosi patru picioare eeeei acolo se vor coace iar murele negre și o să îți umble pe sub coaste or să-ți intre în vene ca să clocotească dar tu să te tragi deoparte la umbra nucului falnic să te îmbeți cu iodul lui să te acopere frunzele să te faci chiar frate cu el tot nu mai ai tu frați ei au plecat fără să te întrebe ce și cum și din alea omenești
și simt eu că inima ta o să tresalte în bătăi sibilinice de fetiță cu obrajii scobiți iar păpușile tale s-or trage între ele de păr îndreptându-se înspre râpa galbenă să se arunce cu toatele ținându-se strâns de mână ca în paginile din evanghelie vor să strige și ele așa într-o doară : eli, eli , lama sabachthani dar tu să le lași că și așa au trăit prea mult tu să nu fii ca ceilalți care au mâinile cusute de ochi și trupurile învelite în eșarfe mov în jurul lor să nu stai

ție la ce-ți foloseșt pielea?

da
chiar
o pot lăsa la uscat pe gard pentru încă o noapte

o scutur bine și o așez curată și dreaptă dar lângă fereastră să o pot urmări să nu mi-o mănânce lupii ce știu eu noaptea e mare și ...pândesc atâția ochi din umbră

coliba unchiului tom mă privea ca pe o nebună

și-ar fi tăiat și o ureche pentru mine numai să mă știe departe
cât mai departe

dar eu stau aici
lângă pielea mea și vă pândesc

eu sunt vânătorul cu ghearele sârmă

Biblioteca Multimedia Maia Martin: Gândurile mele...despre unii oameni(dedicată Maiei Martin), autor Dorina Neculce

http://martinmaia.blogspot.ro/search/label/Dorina%20Neculce

când mă iubea marchizul

fluturii agonizau cu aripile arse de acid îmi ieșeau de
sub bluza ieftină de nailon
o mână suferind a
amintire îmi căuta formele și încerca să îmi vindece ochii
ochii mei de omidă plezneau pe sub plapuma se satin
m-am cuibărit așteptând

bietul marchiz i-au crescut dinți cu fălcile cărnoase
și se-ntristează crede că
m-am îndrăgostit de valetul lui cu chipul șters de șarpe și
solzii scorțoși de amfibian mărunt

aaaaaaaaa uitasem să vă spun marchizul mă
iubește încă din fașă când miroseam a liliac
și chiar aveam aripi de liliac și mama mă îmbrăca în fuste scurte strâmte decupate

ce spaimă am mai tras când mi-a devenit complice și umblam noaptea prin cimitire cu măștile de farisei pe față dar i-am strigat
trage
trage năvodul mai tare la naiba ce
dacă mi s-a ridicat fusta mai sus un suflet merită
salvat din infern chiar și când plesnesc mugurii pe ram

dar

a bătut toaca
bang
bing
bang
și sunetele alea sacre știți voi mă făceau să îi zic într-o aramaică ciudată
așează-te la loc în sicriu marchize să nu se arate iar zorii
să nu amuțești când or cânta cocoșii
hai închide ochii dezvelește-ți pieptul
acum am
să te străpung
țărușul meu miroare a sânge
săracul e flămând

ei lasă uite îți desenez cu creta roșie o casă lângă tine și un sat
eu și valetul tău îți vom purta de rânduială
odihnește-te și dormi un an o sută o mie cât ai să poți și tu

fumul se desprindea alene din casa blestemată desenată ieșea valetul și mă îngrămădea sălbatic cu obrazul zdrelit în gardul de sârmă ruginită eu
am strigat ești un nemernic diletant o bestie o brută și-un păcătos


atunci doar a făcut cu degetele un semn așa și m-am trezit din nou femeie

taci!
acum mă rog!
am două rădăcini pe umeri
........................................................................

cortina a căzut cu zgomot
...
...
hai sonia deschide cartea să mai citim
!ce dracu
nu l-am iubit!!!
eu doar l-am așteptat...
cum să îți fie cald între cuvinte
te rog!

SAECULUM (dialog IV, Dorina Neculce şi Rameel)




http://romaniamare.ning.com/xn/detail/6291961:BlogPost:23023?xg_source=activity

ochiul din frunte a început să ți se zbată
stânjenindu-ți căutările
au mai rămas câteva întrebări
răzlețe pe o lespede șubrezită
se conturau iluzii galbene zădărnicii
asprite ca gurile țesute în fire
înfierbântate de nisip
noi căutam relicve sticle eșuate închisori
pentru răvașe ascunse mâinilor perfide

desfrunzește-mi trupul subțire
păstrează-mă în camera de veghe
cenușa nu poate să- își arunce scama
peste talazuri mările ne cheamă
să ne aprindă tâmpla de legendă
................................................și lanțurile de la picioare ne îngânau plecarea
pe drumul îngemănat zornăind
ca o chemare
(de Dorina Neculce)


Nu mai aud nimic
Am surzit
La vuietul nebun
Al veacului ce poartă
Putoarea răzvrătirii celei mari
Neascultarea şi
Gustul sărutului trădării

Vai!
Cunosc leghionul
Şi căderea lui
Trufia-i schimonosindă
Cu ecouri
Tânguite-n muritori

Nu răscoli nisipul
Acoperite sunt acolo
Strigătele multora
După ajutor
Ce n-au ajuns nicăieri

A noastră este
Nădejdea rechemării
Reaşezarea în primordial
(de Rameel)


vorbești cuvinte limpezi,
spui sacru, legi, nădejde...
dar fiii mei, pe umeri gârboviți de taine,
ale cui veacuri au purtat?

aud ecouri plăsmuite,
am vedenii, vorbesc o limbă neștiută
și pasul mă îndreaptă
să caut prin orbire acel
regat ce s-a ascuns.

am mâinile legate-n cruce,
am coastele străpunse, toate,
toate săruturile amare
pe buze de țărână mi-au crescut.

ooooooooo, nebunie, fiară de păcat,
dă-mi iarăși liniștea
și focul, scrumul, piatra care va prinde
viață din peștera scăldată în lumină.

sunt muritoare astăzi,nu mă atingeți, doar spre seară,
voi lua ocara din pretoriu

cu împrumut
ba voi primi în față scuipatul uui răzvrătit
și-mi voi clădi imperiul de cenuș
....................................................dar, iată-l de-atâtea veacuri
 Cain rătăcește prin pustie,strigându-și eternul lui păcat
(de Dorina Neculce)


Priveşte către Răsărit
La umbrele lungi
Ale stâncilor vechi
Ce au crăpat

Izvoarele adăpânde ale existenţeţi
S-au înroşit milenar
În sângele martirilor
Ziditor al noilor corăbii

Rănile morţii nu mai au biruinţă
În cenuşa trupurilor nimicite
Se odihneşte pacea

Zadarnică este bătălia
Şi războaiele ei
Cele ce au fost
Cele ce vor fi
(de Rameel)



cuibul de vulturi a fost răscolit în
foametea mărilor saul răsădea arme și culegea din
pietre pumnii dorințelor obscure

sfârșiți și goi

flămânzi și delirând noi
adăpam lumina cu zâmbetele sterpe

demențial curgeam la vale pe
aripa de fluture nocturn săltam
de pe un nor pe celălalt și

nu știam dacă exiști sau dacă sfinxul însuși a
dormit cu buzele întredeschise a mirare în
 trupul tău tăiat în stânca străină și
palidă și goală cu dinții strânși într-o ultimă strigare săpam
săpam orbitele adânci și

ți-am șoptit în locul pe care îl crezusem o inimă pulsândă
noli me tangere!
noli me tangere!
așteaptă
până mâine
când am să mă înalț pe treptele abrupte ca
să mă-ngrop în cer și pe pământ
acolo și aici...

Urbi et Orbi!
.......................................................
 infernul din tăcere s-a trezit

și căutam Eternul... prin măruntaiele și
oasele albite
(de Dorina Neculce)

Întrebările veacului
Sunt fără răspuns
Şubredă lespede le ţine
Ferecările celor vremelnici
Trecătoare şi ele

Vitejii coboară prin neputinţă
În pământ
Cine are chip?
Viaţa-şi ridică glasul
Din moarte
Însutite biruinţe
Prin putrejune

Freamăt
Ca o CHEmare

(de Rameel)

TE ASTEPT,LA FEL CA INAINTE....

Frecvența Cititor de Proză

Frecvența Cititor de Proză

totul a fost un joc fără de miză

ca să îmi găsesc sprijinul morții am
înghițit mulți copaci desfrunziți și fluturi
cu aripile plăpânde mi-au clipocit în chip de
vârcolaci

peste obraz
azi cern din sita zădărniciei secundele tăcerii le
aștern peste câmpurile aride sămânța lacrimii albastre cusută cu
fire de cristal pe rochia cernită a înserării
cresc herghelii neîmblânzite

și
eu stau așa statuie neclintită fără de gânduri
fără de șoapte o să

înceapă oamenii să îmi bată cu palmele în
tâmplă să îmi zâmbească sau poate să
hohotească încercând să-mi dezlipească pleoapele înțepenite

totul a fost un joc fără de miză

dorm goală și nenăscută încă pe o lespede din piatră simt
lacrima strivită în plamele frunze cum îți descheie cămașa cu
atingeri de buze moi și mușcătura viperei în umărul tău alb

spre dimineață suntem doar noi lipsiți de sensuri
dezbrăcați de hainele care ne încătușau în visuri sclipim în
formele de gheață și-n flacăra de jad

îngerii mei timizi haotici se dezlipesc din granit răzvrătiți
își pipăie zborul prin trupurile noastre zburlindu-și copitele
aruncă bulgării de foc peste un joc fără de miză

totul a fost...

marți, 23 august 2011

muzică


Asculta mai multe audio diverse
">

amicul meu ...pe internet

Amicul meu, pe internet...




Totul se întâmplă de când românii s-au conectat la internet...
Dacă înainte era mai costisitor, își mai trăgeau oamenii ocheade pe
stradă...acum, lucrul asta devenise la îndemâna oricui...adică , ce
mai...nu-ți mai bați picioarele, nu-ți mai tocești bocancii...stai
lejer, cu o bere în față și click în stânga, click în dreapta, mă rog,
mână să ai și o minte ascuțită,bineînțeles...
Așa s-a întâmplat într-o zi friguroasă de iarna, când o biată gospodină
tăia liniștită ceapa, în bucătărie(să facă un borș pentru copii și
bărbat)...dar avusese și neinspirata idee de a-și deschide laptopul, pe
masa din bucătărie...


Cum sta ea linistită și asculta melodia „Alejandro” a lui Lady Gaga, vede pe ecran un mesaj scris cu litere foarte mari și foarte roșii...Ei,
era un profil, ca alte mii și mii de profile care se înmulțiseră în
România ca ciupercile după ploaie, amatori sau amatoare de senzații
tari...
Și citește biata, că știa să citească și încă foarte bine:
-Ești măritată???
Nefericita leagă mai bine baticul la spate, își aranjează cuminte
șorțul, privește vinovată spre haina lui bărbată-su din cuier,
lacrimează( de la ceapă, firește) și răspunde cuviincios:
-Da...
-Și ce faci acum? Stai?...
-Da...Stau...adică fac mâncare și ascult melodia „Alejandro”, a lui Lady Gaga...
-Sunt inspector la stat și nu prea îmi place când femeile măritate își
fac de cap...ba nu îmi plac deloc cele care STAU...mai ales pe internet
-De fapt eu fac un borș pentru bărbatul meu...că el e paznic la Inspectoratul de Stat...
Individul aproape ca ia foc...Ea gândea că poate omul are de gând să îi
penalizeze că stau amândoi (ea și bărbatul) și nu au grijă de copii, ar
fi vrut să spună cum i-a dus la școală , cum a vorbit cu învățătoarea ,
cu profesorii, dar ăsta nu-i da răgaz...
-Asta nu se pune...O să mai vorbim...și semnează, acum cu negru în arial bond:sărutul p.

Săraca gospodină ce s-a mai năucit cu litera aceea : p.
Hai, sărutul o fi un sărut simbolic, transmis de un inspector la stat
gospodinelor care își așteaptă, cuminți, bărbații care se spetesc tot pe
baricadele statului...dar p : să fie de la prietenesc, să fie de la
prostesc(Doamne ferește!), că n-o fi de la pasional...și iar privește
vinovată spre haina lui bărbată-su din cuier care parcă prinsese viață
și o învăluia mustrător...

A trecut o zi , au trecut două, au trecut trei...și...aceeași gospodină, același profil, alt mesaj, scris acum cu verde:
-Spune-mi mai multe despre tine...
Femeia, supusă, cu gândul la copii, la bărbat și la necazurile care s-ar
putea ivi, a început să turuie : că a spălat vasele, că a treminat de
trei zile borșul,că a cârpit pantalonii lui bărbată-su, că a dus copii
la școală...doar, doar l-o convinge că ea nu e ca altele...ea nu stă o
clipă.
Ăla de colo:
-Vreau să ne întâlnim...
Tăcere...tăcere...Gospodina simte că moare de necaz...cum? nu a explicat bine? Simte cum cade din picioare.
-Cum se poate?
-Femeie...vorbești cu statu...ce mama mă-si...Crezi că inspectorii de la
stat au timp de familie, de neveste...ei fac bine poporului...dau
serviciu lui bărbată-tu, să puteți trăi, au grijă de legi, să vă
trăiască bine copiii...vă dăm alocații...așa, de pomană...Ce vină am eu
că tu ai stat pe internet...Ce? te-am ales eu? te-a ales
calculatorul...Colegii mei au avut mai mult noroc...Au tras niște femei
de milioane și eu mă chinui cu tine, cu borșul, cu bărbată-tu, eeeei, dar unde te
crezi?...Tu nu-l auzi pe Mircea Badea : Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!!!...Dar văd că
ai preocupări mai bolnăvicioase...Asculți pe Lady Gaga...Ia , de mâine
să asculți numai cântece românești...Dovedește și tu puțin
partiotism...Ce-i înveți pe copiii tăi? Doamne , cine v-a dat copii?!

Asta nici nu mai citea mesajele de gârbovită ce era...Ce-o să zică
bărbată-su...și ăla, un fel de Moromete cu un simț al proprietății mult
prea dezvoltat...Doamne ferește, să se apropie cineva de proprietatea
lui , că făcea moarte de om...Dar te pui cu datoria față de stat? Că
profilul tot o îndesa:
-Ți-a venit vremea să-ți faci datoria față de stat , ca să mă exprim
plastic...Eu cred că înțelegi...Ai o poză? Trimite-o!
Și femeia,sărmana, caută și trimite prima poză care se deschide ...Era ea, la păscut vaca...Poate
era doar o șmecherie, să nu observe el că nu arată prea bine : câmp
imens, vacă...nu tu alte chipuri pentru făcut comparații.
A mers, pentru că ăla, de dincolo de ecran, exclamă:
-Ești superbă!!!
Așa și arăta, lângă vacă, pentru că nu era prea grasă...

Iar tăcere...tăcere...Ăsta, tipul de la stat, pragmatic...dacă era inspector, lucra el de ceva timp cu pragmatismul, o întreabă:
-E vaca ta?
-Da ...E Joiana...
-Când ne întâlnim să nu uiți să aduci și o sticlă cu lapte...Eu lucrez
la stat, nu prea câștig...tu nu lucrezi deloc...dacă o să ne
înfierbântăm, să bem și noi măcar un pahar cu lapte ...

Femeia nu prea le avea cu mulsul vacii, avea mâinile prea mici și îl
aștepta mereu pe bărbată-su să mulgă vaca și asta cum am
zis...Moromete-n gând și în cuvânt, punea semn găleții de nu puteai
ascunde un litru în ruptul capului...dar o pune ea, deoparte, azi, 10
ml, mâine 10 ml, s-o face un litru...Dar până cînd? Și-l întreabă:

-Când zice statul că trebuie să-mi fac datoria?
-Păi, rândul tău e pe 12 iunie...

Dilemă pe biata femeie, pe 12 iunie era ziua de naștere a lui
bărbată-su...dar te mai pui pentru un pahar de suc și o felie de
prăjitură..datoria e datorie...Și ea cam vede statul de la o vreme tare
nemulțumit...gândește : poate o fi mai bine...

A dispărut omul nostru până nu mai știu când...așteptând liniștit întâlnirea cu sticla de lapte...și femeia.

Bărbatul ei,isteț, nu glumă...a obsrvat omul că tot lipsește câte ceva
din lapte și că bateria laptopului era mereu consumată . S-a gândit la
ceva necurat...O fi o întâlnire ceva...Mai știi, femeile , ce mai
gândesc...Și aruncă omul toate calendarele din casă...da, toate , de nu
mai știa femeia când e 7 , când e 8, când e iunie, când e mai...
Bine a făcut că femeia lui era un cu un spirit civic foarte dezvoltat și sigur s-ar fi dus cu lapte, cu tot...

Dar să vedem ce a făcut amicul meu...Își crease, domnule, zeci si zeci de profile...
Eheeei, câte profile , tot atâtea femei măritate, dar toate
măritate...că așa se nimerea, avea ghinion...Și el mereu cu
mesajele...Acum, nici el nu mai știa care e cel adevătat...
Uneori se confunda cu imaginea din oglindă și dădea să treacă dincolo...se ciocnea puternic la nas...
Nas avea, și încă unul prietenos care îi îndruga vrute și nevrute: că e
frumos, că poate zăpăci femeile, că nu e altul ca el...și ăsta chiar
credea...
Uite așa, amicul a început de acum să stea liniștit acasă și trimitea la serviciu câte un profil azi, altul mâine...
Da, ce, profilele se duceau?...Hop, într-un internet-cafe...și dăi
mesaje, discuții cu femei...că așa au văzut ele acasă, la stăpân...să le
vadă și pe camera web : ia, care a mai albit, cui i-a mai căzut un
dinte, cine are mai multe riduri?
Evident, veneau obosite, dar nicicum de la serviciu...
Îl sună șeful pe amic și-l concediază...Omului i se făcuse rău...Hai, să explice...
Da, ce te pui cu statul...aștia nu ascultă, domnule, de nimeni...ei sunt legea...ai călcat strâmb, ăla ești...
Ar fi vrut el să se angajeze măcar portar la stat...în locul bărbatului femeii...gospodinei...dar ala se ținea bine...
Mai ieșea uneori din casă...
Profilele, cu sutele după el...La semafor era jale...Lumea , tot lume...
Când să treacă strada, gloata de profile după el...până treceau cu toții, se făcea roșu ia,r semaforul.
-Da, ce crezi, omule, că faci, cu gloata aia după tine?...Eeeei, dacă
ne-am face toți măcar jumate din profilele tale...Nu eram destui în țara
asta amărâtă...Ne mai dai și dumneata peste cap...
-Ia stai acasă!
Și din ziua aceea nu mai avea voie pe străzi...
Stătea printre profile și făceau din ochi ba uneia, ba alteia de li se suciseră ochii...nu alta...

Văd o femeie foarte slăbită, la spital, când am făcut analizele alea
obligatorii, și-mi spune povestea...Îl cunoscuse și ea ...Nu mai mâncase
de trei săptămâni...Era o umbră...că nu o slăbeau deloc...ba se spăla
într-un lighean ,cu lacrimi, nu cu apă, că strânsese multe lacrimi din
cauza lor...
Bărbată-su îl păzea pe ăsta (îl pusese statul) să nu iasă pe afară, dar nu știa că-i moare nevasta în casă din cauza lui...
I-am zis, nevăzând altă alternativă:
-Aruncă și dumneata calculatorul pe geam.
-L-am aruncat demult...dar, cum deschid ușa la balcon , ele intră ...Eu
le scot pe ușa apartamentului...ele intră iar pe cea de la balcon ...și
iar, și iar...
Ducă-se, Doamne, zic speriată, și-mi scuip în sân...

Povestea asta,mărunțică,
mi-a spus-o, în dimineață,
o bătrânică.
Și mi-a mai spus
că poate fi
povestea orișicui,
ce are o nevastă-n curtea lui...

Iar despre tipul cu profile,
mi-a spus că-și ține, acum,
povestea-nchisă-n mii și mii de file.
Și-ar vrea din casă
să mai iasă,
să schimbe vorbe dulci,
măcar c-o florăreasă grasă...
Dar, fiind toamnă
întârziată,
și florile au amorțit,
iar omul nostru, singur ,
chiar s-a păcălit...

Gospodina ajunsese mult mai bine. Ea era cuminte, nici nu știa să-și facă prea multe profile, nici nu vroia.
Acum se emancipase, evoluase, nu prea mai stătea prin bucătărie(avea
menajeră), nici nu-și mai ștergea lacrimile cu prosopul de bucătărie(parcă nu mai avea nici lacrimi). Vaca...o amintire uitată în câmpul acela imens...
Laptopul stătea pe un birou drăguț și ea trimitea mesaje, dar mai dure că așa fusese și ăla cu ea la început.
Da. Trimitea mesaje, dar de pe un singur profil, cel adevărat...
În rest, toate bune și frumoase în STAT...
Apropo, doar pentru că veni vorba: EȘTI ÎNSURAT?!!!

...generații și multe , multe ovații


la data de Dum Oct 03, 2010 4:55 pm Scris de Dorina Ciocan (Online)

în burta nopții încolțește sămânța fricii
sămânță alba născută din orgoliul morții
razele nu mai plâng
lacrimi neplânse stau agățate de pomul cerului
înstelat de suflete umede

Privește în jur
nu știi cine va fi sacrificat
eroii au lucruri neterminate pe pământ
se întorc agonizând
ca niște portari nespălați pe mâini
ziua are lumina căptușită cu visuri neterminate
uitate la capăt de tărâm paradoxal

suntem frumoși mereu noi înșine
strigăm epatând
din noi înșine nu vrem să mai ieșim
suferim în reluare ca într-un film
care nu se va termina niciodată
spectacol fad cu perdele roșii atârnânde
și actori neplătiți flămânzi de risipă și gânduri
mâncători de insecte colorate
aberații cromatice pierdute răvășite

amuțește sfinxul în bătaia nemiloasă a vântului
gura mea urlă
între cer și pământ același cuib de vulturi
în care străbunul Ștefan rostea cuvinte demne

azi demnitatea umblă pe străzi cu pingelele rupte
apleacă fruntea în țărână
e purtată din cap în cap într-un delir oriental

stâlpii sunt palizi de nemâncat
nu mai au gânduri comune
sfâșie unghiile carnea și strigă lupilor :
n-o atingeți...e otravă

doar oamenii au arderi lente
le ard oasele trosnind
copii se adună e foc de tabără fac dansul și cântă pe respirație :

am cravata mea / sunt pioner/ și mă mândresc cu ea/ sunt pioner

apoi se strâng buimaci unii în alții ca într-o înfricoșată îmbrățișare
ca și norii câlțoși
racheta din hârtie îl așteaptă pe fiecare :
(noi în anul 2000 /când nu vom mai fi copii...)
le orbește mintea cu frumusețe și lipsuri

veșnic sună telefonul
e mama
inima tresaltă
mereu tresaltă
țara trimite bilețele de iubire familiilor îndoliate
copasiune
a mai murit un suflet de copil

bang...bang...

în clopotniță copiii se dau huța în balans
agățați de câte un fir
greutatea este egală
toți au aceleași greutății
râd...
a mai murit un suflet de copil

trâmbițele ating cu mâinile înnegrite neantul
mâinile firave amorțesc
copiii scapă frânghia
neantul zâmbește îi cuprinde cu mâinile protectoare
îi mângâie pe obrajii înroșiți de lacrimi
lacrimi neplânse din pomul cerului

trupurile spasmodic strigă după ajutor
mamele sunt departe nu mai au aripi
un bocet se stinge încetișor
e poate un cântec de leagăn
iar dorm copiii

popor

generații

viitor

și multe, multe ovații...

Luptatori de frunte-Cantec patriotic

luni, 22 august 2011

miracolul ființei



miracol


la data de Joi Oct 21, 2010 9:59 am Scris de Dorina Ciocan (Online)

Ființa asta care se sacrifică
alăturea de mine,
care trezește credința
impulsurilor mele repetitive,
de ce ar fi a mea?

Poate fi a ta, a oricui...

Sau poate fi doar o gură
care și-a rătăcit surâsul
și se odihnește în zâmbetul meu,

Un ochi care și-a piedut lacrima
și își caută plânsul în ochiul tău,

O mână care și-a uitat mângâierea,
căutându-și-o în mâna ta.

Sau un scut protector
care mă apără de o existență ademenioare a plăcerilor accesibile.
Și totuși,
m-am obișnuit să o numesc ființa mea.

Mâine, dacă m-ar părăsi,
i-aș urmări cu urechea ecoul pașilor
pe tărâmul enigmatic pentru a o convinge
să-și disloce aripa umezită
să mă pot ascunde în ea.

Atunci, ne-om împleti într-un ritual erotic „aripă și om”
printr-un miracol posibil și așteptat,
transfigurându-mă așa cum vrei tu.


Ființa asta
care se sacrifică simbolic alăturea de mine,
de ce ar fi a mea?


un califar ...albastru îmi sprijină căderea

omul era îndemnat să sculpteze
zările spre a-și dovedi identitatea/ tortura
pescarilor

când pescărușul va țipa asupra lui îi vom zdreli trupul aici
la capătul pământului
noi facem legea
murim și iar o să ne naștem (e un fel de trudă)

ochii se roteau /beție de imagini (pescărușii se
amestecau în valuri)
bocetul mamelor orfane/ grăbește timpul/
lipsește... secunda

nu

am să mă rog pentru tine

bocancul murdar îmi apasă grumazul se umple de noroi rugăciunea
piere înainte de a se naște în pântecele meu
am țipat în trupul păsării cu chip de coapsă înfierbântată și oasele tale
trosneau în strigăte
caut
câmpul de carne se
umplea de umbra crucilor de fier palmele
ni se amestecau/ irumpem când ne înălțăm inimile înstelat spre cer

să nu îmi reproșezi vreodată: mi-ai spus o să mă întorc în tunelul cu pereții de sticlă
ochiul pescărușului o să se roteasc-n ochii mei și eu o să mă
pierd iară în ochii pescarilor care ne surtează anotimpul și
ne cuprinde pe după umeri într-o ușoară respirație de...
...moarte

dar pescărușul blestemat era de fapt un
califar albastru ce-mi sprijinise
în iarna aceea cădreile de pe
ultimul catarg

gândurile mele...despre unii oameni

unii oameni s-au născut din flori și din fluturi au
buzele îmbrăcate într-o mie de
petale parfumate cu zâmbet de naiadă și
alunecă în zori pe marginea dumbrăvilor topinduse-n râuri de
soare adună visele în straturi reavăne cu pământuri sacre

le stropesc în razele lunii cu boabele de rouă și cuvânt

neobosiți străjeri ai cetăților străvechi îngropă armele și-armura în
temeliile surpate și așteaptă ramura de măslin să înflorească






unii oameni au frumusețea tovarășă de suferință și
cântă plângând/ cu trupurile împrumutate
eterice
pline de sevă
ei trec pe lângă țărmul mării
sprijinindu-l
și simt că niciodată nu le este frig...

cum te numești, străine?

grecule cu ochi de soare
cu tâmple -nfipte în
stabilopozii împietriți/ mi-ai crescut pe brațe
ochii de păun și sclipesc în milioane de culori

dar tot mai cad răvășită pe un câmp fără de luptă
cu arme ruginite zăngănindu-mi buzele săpate-n munte
alerg răstogolindu-mă în vise ancestrale

nu am întoarceri?

străin cu numele de zeu...

apropie-te!
atinge-mi coastele străpunse și ochii de oţel!!

şi-i stau panteră nemișcată/ cu ghearele stârnite/
eliberând în fum o teamă/sau poate
dau în clocot...

(cum te numești, străine?îi strig
apropie-te!
da. aici, sub mal,
simt sabia cum îmi străpunge-n carne
același val...)

zboruri ușoare și mărunte

de la o vreme sunt captiva unui tărâm
vrăjit amuleta carnală sfâșie
pieptul mi se dezvelește în straturi de petale
dincolo de linia albastră
mâna se zbate peste o altă lume

îngerii mei vorbesc
într-o limbă uitată
pământul își piaptănă pletele
cu vise de sârmă şi mă încumet să
trec mai departe
prin zidul de sticlă privesc
oameni fără de fețe
îmi perfuzează primăvara pe sub pleoape
transpir magia
în cuvinte ai crede că drumul mi s-a stins dar
se conturează haotic într-o oglindă diformă
lupul alb /străbunul de timp
își trece buzele flămânde peste
umărul meu crud
se îneacă în penele de corb și strănută
legenda într-o altă dimineață
cu nourii de sticlă
eu-L Eu
stau într-o amorțire perfectă
lângă râul sacru aștept
respir
inspir
respir
in
-spir
și ochiul se zbate ca peștele
/sabie- în trupul tău/
poți crede că a cernut tot cerul
zboruri ușoare și mărunte

In padurea cu alune

duminică, 21 august 2011

sunt doar o frunză în cădere(în memoria poetului Ioanid Romanescu)

Motto:„sărutând -strivind pe buze
lacrima de spus cuvântul
mai aprind cenușa stelei
pe cel singur îngropându-l”(Ioanid Romanescu)


labirintul își deschidea hățișurile ca
pe niște brațe întunecate tălpile
striveau fluturi cu pleoapele de morți degetele-
mi luminau ca niște licurici bezmetici coborâți în
urme

cât să fi trecut de când
s-a închis ușa timpului?
copiii culegeau întunericul în fesuri verzi de elfy
citeau mesaje neînţelese din frunțile-ncruntate și albite
poţi ști câtă greutate duci în trup când jupuiești genunchii
căutând lumina?

trăiești?

mai poți ptivi? râul se scurge
oceanul putrezeşte

(sunt doar o pasăre-n cădere atinsă de
glontele de argint al altui dumnezeu din piatră)

și începeam să mă hrănesc cu frunzele mărunte
desţelenind alt paradis

așteaptă-mă! zicea Poetul
ce te grăbești, spre unde? sângele meu alb
sângele meu negru sângele albastru alunecări sinistre
pe umbre de cuvinte

curg drumul prin zăpezi? şi un miros adânc de imortele
îi îngropa doar trupul....

trăiam și eu, cândva...
P.S:in memoriam Ioanid Romanescu

sâmbătă, 20 august 2011

urbi et orbi

cuibul de vulturi a fost răscolit în
foametea ciudată a mărilor saul
răsădea arme și culegea din
pietre pumnii dorințelor obscure

sfârșiți și goi flămânzi și delirând noi
adăpam lumina cu zâmbetele sterpe

demențial curgeam la vale pe
aripa de fluture nocturn săltam
de pe un nor pe celălalt nici
nu știam dacă exist sau dacă sfinxul însuși a
adormit cu buzele întredeschise a mirare în
trupul tău tăiat în stâncă
palidă și goală cu dinții strânși
într-o ultimă strigare săpam
săpam orbitele adânci și
ți-am șoptit în locul pe care îl credeam o inimă pulsând:
noli me tangere!
așteaptă
până mâine
când am să mă înalț ca ibis
pe treptele abrupte
să mă-ngrop în
cer și pe pământ
acolo și aici...
..........................................................
infernul din tăcere s-a trezit
și pan își căuta de-o vreme
naiul prin măruntaie și
oasele albite

de vorbă cu acasha

mă ascund în spatele zidului să
îmi așez mai bine lacrimile
în obraz
am cioburi scânteietoare de jad
talpă te și simt

ce spuneai, tu, acasha, despre gânduri?
că-s bijuterii culese din cer de iele într-o noapte
zbuciumată?
mai bine taci și
lasă-mă să îți sorb trupul până spre dimineață să adormim
pe culmile aprinse în lumină
și să înflorim câmpuri în irișii albaștri să mă poți privi...
...................................................................... drumețule pribeag, mai
spune-mi,
o să îmi crească aripi?
doar nu degeaba mi-au crescut picioarele în trepte
să pot să mă înalț miriapod mărunt al gândurilor șlefuite

mă plâng /azi/ nenăscuții
lasă umbre/ în geamuri fumurii/ au
cranile pustiite și
numai
ochii le sunt vii/ îmi
șterg picioarele din urme/
și mă așază/ rază /pe aleile pustii/
......................................................................................................
m-auzi, acasha?
în talpă mi-a crescu un
dinte...

vineri, 19 august 2011

Dochiţa

Auzeam în copilărie poveşti despre Dochiţa, fata din Mileanca, puţină cu duhul, care venea adeseori pe la noi, ca să muncească.
Dochiţa în sus, Dochiţa în jos...
Devenisem curioasă şi abia aştreptam să vină într-o bună zi să o descos, să îi aflu farmecul.
Dar a trecut mult timp. Dochiţa era plecată din bordeiul ei de lut, pe undeva, prin lumea largă.
,,O fi murit...gândea mama cu voce tare. Cine mai ştie pe unde îi putrezeşte trupul?,,.
Însă, într-o noapte năprasnică de iarnă, când vântul şuiera ca un turbat, am auzit bubuituri în uşă, apoi ciocănituri insistente în fereastră:
-Ţăţucă, striga femeia cu glasul cutremurat de frig, dă drumul!! Sunt eu, Dochiţa!
-Doamne, spune mama, aprinzând pe bâjbâite lampa...Cum di-o fi ajuns,saraca, pi vremea aiasta, în miezul nopţii, tocmai aicia, la marginea câmpului.?
Şi îi deschide grabnic.
În cadrul uşii se arată chipul, încă păstrând urme de frumuseţe, al unei femei cu îmbrăcăminte precară.
Un palton ros îi acoperă trupul slăbit, o bertă îi ascunde părul încâlcit şi din picioare îşi scot botul crăpat nişte ghete scofâlcite.
Femeia are ochii aprinşi.
Genul acela de ochi care ştiu a privi bărbatul, pentru că aflasem destule poveşti despre bărbaţii care îi treceau pragul bordeiului, când se lăsa întunericul pe uliţele satului.

Dochiţa a spus ce a spus, apoi mama i-a zis să se culce în patul de lângă fereastră.
A doua zi, nouă, copiilor, ne împarte gumă de mestecat sub formă de tigaretă. Mama o ceartă. Dochiţa râde:
-Taci, ţaţaie, că asta e gumă, se mestecă, uite aşa...
Începe a mesteca, clămpănind ca o iapă încă în putere.
Şi noi mestecăm guma, cu toţii,  deodată, ca la comandă, admirând-o,  în ciuda dizgraţiei,  pe femeia asta puţină la minte, apărută în miez de noapte şi care ne adusese aşa minunăţii, până atunci nemaiştiute.
Mama primeşte în dar o basma neagră înflorată, dar îi spune cu bândeţe:
-Doamne, trebuia să mai cheltui şi cu mine...Trebuia să îţi iei ţie ceva de încălţat, Dochiţă, că ţi-o fi frig...
-Vai, ţăţucă, tu ai fost ca o mama pentru mine. Da` cum o murit bădiţa?
Mama dă să se încrunte.
-O murit că i-o venit moartea...Ce-s eu de vină? se întreabă ea, parcă pe sine.
Cândva, uzisem o poveste despre tata şi Dochiţa.
Se spunea că  într-o zi,  pe când mergeam cu toţii la câmp, ei ar fi rămas împreună,  mai mult decât ar fi fost nevoie,  în casă...
Mama ne întreba, prostită, neţinând cont că suntem doar nişte copii şi mai ales că suntem copiii lui:
-Oare să fie aşa de nebun, să se încurce cu proasta asta?
Pe atunci nu aveam idee cum ar putea să se încurce tata.
Pentru mine era eroul, era neegalul vreunui bărbat. Şi dădeam din umeri, în necunoştinţă de cauză. Lucrurile, cu adevărat, le-am înţeles mult mai târziu şi acum văzând-o pe femeie,  încă frumoasă,  toate vorbele mamei m-au răscolit. Nu aş fi vrut ca tata să fie ca toţi oamenii. Aş fi vrut ca Dochiţa să fie bătrână, uscată şi urâtă, şi el să nu o placă nciodată.
Dochiţa curăţă nişte peşti,. Solzii parcă zboară prin cameră. Părul i se umple de fulgi strălucitori. Mama o ceartă:
-Tot nebună ai rămas!! Mai uşor, că nu te zoreşte nimeni...
Dochiţa scoate guma din gură şi mi-o întinde.
Sunt puţin scârbită şi dezgustată, dar parcă cineva ascuns într-o umbră mă obligă. Iau guma şi încep să o mestec.
Are gustul sărat, de timpuri apuse...

Copilul Statului

Despre Mircea se vorbea în şoaptă.
Era copilul din flori al Floarei, sora cea mică a tatei.
 Bunica era o femeie cu frica lui Dumnezeu,o  femeie de o decenţă exemplară pentru oamenii satului şi povestea Floarei aproape o uscase de pe picioare. Dar strângea din dinţi,  vorbea în şoaptă şi repeta mereu cu degetul apăsat pe buze: ,,sssssst! să nu ştie nimeni casa noastră,,.
Însă casa le-a ştiut-o toată lumea şi mai ales Miliţia, pentru că Floarea nu s-a liniştit şi a mai rămas o dată gravidă. Ca să nu facă de ruşine familia, a hotărât să se ducă singură la Chioara, un fel de moaşă ad-hock a satului care scotea fetusul din burta fetelor folosind fusul.
Aşa a murit sora tatălui meu, pe care am cunoscut-o o singură dată, când a venit pe la noi şi ne-a făcut nişte plăcinte cu bostan alb atât de gustoase, încât parcă ni se topeau în gură.
Nu era frumoasă, Floarea, doar avea un farmec aparte. Vorbea frumos şi avea o distincţie în purtări care o ridica deasupra femeilor satului.
Acum însă era vorba despre Mircea, băiatul fără de tată care crescuse sălbatic şi îi făcea zilele amare bunicii.
Fraţii tatălui meu s-au gândit să o scape de povară şi să îl ducă la cămin, la Truşeşti:
-S-or decurca cei de acolo cu dânsu, zicea moş Vasile, fratele mijlociu al tatei, dar nici să o omoare pe mama nu o să-l lăsăm, bădiţă. Eu aşa am hotărât.
Şi aşa s-a şi făcut, deşi tata suferea şi tare ar fi vrut să îl aducă la noi, că:
-Unde cresc ăştia patru, o creşte şi el, Lenţă, îi zicea el mamei.
Însă mama nu era de înduplecat. Ştia ea ce ştia,pentru că bunica îi povestise multe despre metehnele lui Mircea.
Tata era din ce în ce mai bolnav şi mereu aducea vorba asta. De aici începeau nesfârşitele lor certuri.
Într-o zi de august,pe când mă jucam liniştită în livadă, căţărându-mă prin copaci, verişorul nostru, Vasilică, băiatul lui moş Vasile, a apărut cu Mircea la poartă, chipurile în vizită.
Când să plece, i-a zis tatei că moş Vasile a spus să îl mai lase şi la noi, că doar e şi al nostru.
Pe moment toţi am rămas blocaţi pentru că Mircea era negru, avea figură de vietate sălbatică şi ochii i se învârteau răutăcioşi parcă spre a găsi pe cineva cu care să se bulucească prin drum.
Bineînţeles că în mine a găsit ,,duşmanul cel mai îndârjit,,.
Fără să mă audă tata îl făceam ţigan şi îl acuzam că din cauza lui a murit bunica. Pentru asta luam pumni în spate şi când nu mă aşteptam îmi punea piedici, de îmi zdreleam, zi de zi, genunchii.
Când s-a făcut vremea de şcoală, tata l-a dus la cămin, ba a mai vorbit şi cu directorul să aibă grijă de el,
Atât de bine a avut grijă directorul căminului, încât tata nici nu ajunsese acasă şi Mircea i-o luase înainte, pe jos, pe de-a-dreptul, peste dealuri, se întorsese la noi acasă.
Tata a luat-o de la capăt, şi  l-a mai dus o dată.
Şi încă o dată, încât sănătatea lui se şubrezea tot mai mult, văzând ce pacoste le dăduse Dumnezeu în familie.
Nu după mult timp tata a murit,
De Mircea nu am mai scăpat niciodată, în nici una dintre vacanţele noastre.
Deja ne obişnuiserăm cu el. Îi spunea mamei ,,mamaia,, şi cu noi vorbea de sus, poreclindu-ne pe fiecare în parte. Era ca o pecingine care se extindea tot mai mult, vară după vară.
Ne lovea pe toţi şi dacă voiam să îl atingem ne ameninţa, strigându-ne:
-Treaba voastră, dacă vreţi să vă ia Miliţia, trageţi!!! Şi ridica mâinile sus de parcă se preda pentru o secundă.
-Eu sunt copilul Statului!! Ce, voi nu aţi ştiut??? Mama mea e Republica Socialistă România şi tatăl meu e Partidul Comunist Român!!
Noi rămâneam prostiţi cu pumnul atârnând în aer, ne gândeam cum e posibil. Cine era? Un mic diavol pe care cineva ni-l deşertase la poartă?
O dată nu mai ştiu cine l-a lovit şi s-a aşezat lungit deasupra gropii din lutărie prefăcându-se că moare.
Apoi, ne-a privit pe toţi copiii din sat, adunaţi împrejurul lui ca în jurul unui urs şi a şoptit:
-Dooorină, Ioaaane...mergeţi acasă şi căutaţi în sticla pentru şobolani, să vedeţi dacă mai este ceva...
Noi am început a alerga care încotro, înspăimântaţi şi ne-am izbit de pieptul  fratelui meu mai mare, care era un băiat calculat şi care nu intra niciodată în conflict cu Mircea pentru că îi ignora, neconsiderând a fi nevoie să îi acorde vreo atenţie.
-Vaaaaiiii!!! strigam noi în cor, începând a tremura şi a plânge. S-o otrăvit Mircea!!
El, liniştit, mergând uşor ne întreabă unde-i.
-La lutarie, pe marginea gropii!!!
-Lasă că învie el acum, ne spune zâmbind.
Şi noi aşteptam cu sufletul la gură, speriaţi că am omorât ,,Copilul Statului,,.
Fratele meu a luat un mănunchi de urzică vie şi când a început a-l plesni, Mircea a sărit ca muşcat de şarpe, nu înainte de a ne trage o altă sperietură, strigând:
-La înecătoare!!!!
Striga şi alerga spre iaz.
Ştiam că se temea de apă şi nu intra nici până la genunchi, dar tot ne era frică.
-Lăsaţi-l că se linişteşte el...Şi ce staţi aicea cu gurile căscate. Hai, la casele voastre!
Îl admiram şi eram mândră că e fratele meu, că e altfel, că nu se amestecă niciodată în certuri.
Dar aceast fel al lui de ,,a fi mai aparte,, mai târziu i s-a întors împotrivă şi l-a pierdut.
Despre Mircea ştiu că a vândut casa bunicilor, nu l-am oprit, deşi era şi casa mea.
Acum am auzit că trăieşte, undeva, pe stăzile oraşelor.
L-am considerat ca fiindu-mi un alt frate, sălbatic, zbuciumat, neîmblânzit.
Uneori ne şi înţelegeam. Ne ajuta la treburi, ne povestea despre viaţa dură din cămin.
Dar după o clipă de acalmie şi de linişte sufletească,  revenea la vechile lui metehne, poreclindu-ne şi înstrâmbându-ne, pe fiecare în parte.
Eu eram Oiciuleasă cea nebună, cu cărţile, pentru că semănam la obiceiuri cu o mătuşă de-a tatei, mai ciudată care citea de dimineaţă până seara Biblia, fără a mai face şi alte treburi. Şi ca să se simtă şi mai bine, mă strâmba punăndu-şi palmele spre ochi, în formă de carte şi prefăcându-se mereu că citeşte.
Atunci începeam a plânge şi a-i spune mamei să îl ducă. Mama încerca a ne domoli:
-Unde să-l duc? Nu vedeţi că e şi el asuprit? Ce credeţi că acolo îi e tare bine, dacă vine mereu aicea?
Mircea, parcă spre a-mi face şi mai mult în ciudă, o zorea pe mama:
-Mamaie, haide, că avem treburi...Eu fac trebă, nu-s ca aceia care stau ca Oiciuleasa, cu cartea în mână. De unde mâncare, dacă nu muncim?
Şi pe deasupra cerului parcă mai pluteşte şi acum semnul acela al lui, de întârziată întrebare...

misionara: CANTECUL PASARII SPIN....

misionara: CANTECUL PASARII SPIN....

misionara: aș vrea să mă întorc

misionara: aș vrea să mă întorc

aș vrea să mă întorc

de mult ochii mei nu își mai
trăgeau perdeaua pleoapelor
pădurile de gânduri se răzvrăteau
și mă-nchideam în trupul înalt predestinat
sufletelor neadormite
spintecate în lumina tăioasă a
privirii oamenilor goi

tresăream la pasul fiecărui trecător și
un pâlpâit de aripi părea să mă sufoce dar
mi-am lipit ființa glacială de trupul maiestos al catedralei

primeam în mine picăturile ploii desprinse din gura
pătimașă a zeului păgân

tu doar priveai mâinile-mi străvezii ce
încercau să îți oprească
bătăile ceasornicului viu
în casa aceea lipită de peretele umezit
cu smocuri aspre de ierburi crescute ca niște răni deschise
îmi era dat să te-ntâlnesc
în lumea mea
nu am știut de miazăzi
sau miazănoapte

și-aș vrea să mă întorc
să-ți cer să îmi păstrezi doar amintirea
ca pe o  floarea de mușcată ferecată în fereastră...

simbioză(7)

te-am reclădit în mine ca pe un pod
cu umerii din piatră din picăturile de jad
te-am adunat și-mi atingeai cu degetele-nfiorate
buzele de ceară să îți șoptesc poemele
albastre scrise în viața de
cenușă

cu mâinile ca niște flamuri mă îndemnai să
plâng să strig să cânt...să dorm
îmi străbăteai de dimineață trupul
ca pe un abur smuls
din inima peșterii
tăiate în cruce de lumini
...................................................................
vreau multă liniște am zis și
de atunci
te caut
te aud
te simt
................................................................
dar poate o să îmi cumpăr
altă viață de pe taraba
umbrelor de foc.

pelerinaj

se va umple iar 
oraşul ceţurilor de
urmele pelerinilor 
singuratici
înfofoliţi în
mantii de mătase vor
stoarce vălătuci de fum
îndemnându-şi
ielele
să pască

simbioză(6)

băștinașii mai puteau mângâia cu privirile
chipurile noastre de fum prelinse în
liniștea nopții ca niște ramuri tinere
neînflorite
cu ploaia de frunze alunecându-ne pe umerii fantomatici
și chiar puteau dansa stârniți până în rărunchi
în mijlocul focului bătând din tamburinele străvechi
ale plecaților cu chip de vulturi spintecând
zarea cutremurată

uneori ne strigau și numele volatizate dar
luna ni se ascundea tăcută în picioare

cred în veșnicia asta lucie și cred că niciodată n-am să mai simt atâta singurătate verde lângă chipul tău care mi-a cerut capătul lumii ca
să îl destrămâm pe când ne oglindim în obrazul palid al fiecărei stele

și am suflat în candela tăcerii
mi-am lipit sufletul de retina ta
înr-un gest hieratic
.........................................................................
trebuie doar să mă priemești
dragul meu visător cu genele-nghețate în brațele tale de faun




am adormit eu femeia-trestie cu tălpile aspre de șeherezadă
și împletesc cu degetele descărnate plânsul în apa mărilor înecând pântecul cerului
dar lasă-mă să mă ridic și

să îți reclădesc trupul din stânca pe care o sărută valul
în țipătul neliniștit al pescărușului sihastru

apoi urmează-mă în jungla fiarelor de plumb
să retrăim
alt capăt de viață
pietros și rece

CAD SUFLETE....

joi, 18 august 2011

un coridor prin care trece oleg

ridică-te pe vărfuri oleg ! mă vezi?
și astăzi stau cuprinsă în apa oglinzii
până dincolo de umeri
un coridor prelung
o torță aprinsă un suspin
dorințe aruncate cu furie și
îngropate-n urme.
triumfă același lied
și acrobatul își numără pașii
convins că va ajunge tot
în prăpastia destinului
(e-o chestiune pur matematică
de spațiu împărțit la timp).
un clovn îmi imită secvențele de viață
acum am amuțit
îmi face semn că mă cunoaște
și-ar vrea să mă apropii de chipu-i care
s-a țesut în pânză
a prins captiv
un pui de porumbel sălbatic.
și trec fără bilet prin zidul îndoielii
obișniută cu fel de fel de-anomalii
mă-nvârt în jocul ielelor nebune
te caut oleg
când nu am aripi culeg
cuvinte decupate din ziare
mi le agăț pe buze
cu multele cârlige dând jertfă nemuririi.
bobițele albastre căzute
pe zăpadă scot sunete
bizare ca dangătul din
clopotul de sticlă al catedralei.

Vitas - Smile!

stampă



contur de umbre
în fum pași peste ape troznesc
zările-s de foc

misionara: îndemnul de sabat

misionara: îndemnul de sabat

miercuri, 17 august 2011

misionara: îndemnul de sabat

misionara: îndemnul de sabat: "hai, aşează-te aici, pe tălpile mele ţi-au crescut elitre, ai nouăsprezece trandafiri în buzunarul decupat în piept şi încă nu mă poţi..."

Nichita Stănescu : Poem - Tu pluteşti...

Vade mecum!

VAde mecum!!!

luna râdea și
eu căutam pietrele acelea vorbitoare
de dincolo de linia mărginașă
îngerii cădeau
din vitralii
se vedeau pașii mei
goliți de trup
(ca o reluare de imagine
proiectată cu încetinitorul)
apăsam cu mâna steaua cea mai îndepărtată

visul rătăcit cu ochii deschiși mă visa
pe când eu striveam scoici ascuțite
de pe o faleză pustie nisipurile intrau în mine
prin talpă
îmi vorbeau în șoapte amare
despre peregrinările tale
prin adâncuri
îmi căutai ochii
să ți-i așezi drept faruri
pe spate
îmi fluturau franjurii curcubeului rotund
din perdeaua timpului
luna mă chemaiar
într-o limbă despicată
eu te strigam
ferecată de mijlocul luminii translucide
a unei chakra
începeam să te absorb
ca pe un elf dansând
cu ochii larg deschiși în bătaia vântului de mai
cu pletele înecate de fum îți desenam pe deasupra norilor mesajul sacru: vade mecum! și tu îmi urmai doar mâna ridicată
peste cer
întocmai ca pe o flamură albă cutremurată

preoteasa de ceară(varianta I)

Preoteasa de ceară

Numai în colțul acela nu ajungea
lumina. Sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantie de smoală
pe care au crescut stele din rădăcini mi-am tras gluga
și am înghițit frigul acela tăios amestecat
cu neliniștile tulburi care se făceau ghem
la picioarele mele
îndoiala se frângea în ecouri puternice
orbirea îmi rodea din pleoape cu dinți de metal
norii se petreceau ca la o paradă sumbră se prelingeau
pe sub ferestre cu gesturi necugetate îmi înțepeneau tăcerile în gât.
Oglinzile se priveau față în față din dreapta în stânga
chipurile mele se plimbau șterse și palide
tot mai palide.
……………………………………………………………….
Cineva din afară îmi strecoară o batistă, spunându-mi calm:
-ia, șterge-ți ochii, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...
Gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela
pâlpâind în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun frici și regrete cobor scări
cu trepte neregulate.
Învăluite în fum capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri
săbiile zornăie scuturile se frâng talanții îmi vorbesc despre
o lume nevăzută
aud cum se vând și se cumpără oameni.
Procesiunea urmează ecoul pașilor mei
niște gothici îmi cer bani cu împrumut să-și cumpere
percinguri din piața sclavilor aud strigăte curmate
în loviturile de bice portrete vechi se reîntâlnesc
într-o altă lume a umbrelor uitate
îmi trec piciorul descălțat
pământul sacru geme de blesteme.
Nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul
îmi creștea sfârtecând inima împărătesei. Mausoleul e păzit.
Doi lei din piatră își încrucișează săbiile
scot flăcări și ard cu pocnete pierdute.
……………………………………………………………….
Dar eu tot rătăcesc și caut Lumina pe care am aprins-o cândva
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată

duminică, 14 august 2011

preoteasa de ceară

numai în colțul acela nu ajungea
lumina. sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantia de smoală
pe care au crescut stele din rădăcini. mi-am tras gluga
peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
se făceau ghem
la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
orbirea îmi rodea din pleoapă . cu dinți de metal
norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.

tăcerile-mi înțepeneau în gât.
Clint Mansell - Requiem For A Dream-Lux Aeterna

Asculta mai multe audio clasica

oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
chipurile se conturau șterse și palide.



tot mai palid,
cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,

șoptindu-mi:


-ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...

gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
cu trepte inegale, ciobite.

învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre

cum se vând și cum se cumpără oameni.

procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
niște gothici îmi cer arginții cu

împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor

aud strigăte curmate de loviturile de bici,

portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care

geme de blesteme
eu șoșotesc o rugăciune

se pierde printre ruine, ca un abur cald.

nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul.
crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei mausoleul e păzit.
doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
de bici.


dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată.

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...