Noli me tangere, din volumul Surasul meu gothic

Îţi mai aminteşti, Umbra? Era seara în care luna se dizolva în gura vârcolacilor flămânzi. Eu îmi aplecam tremurând urechea înspre podeaua lăcuită ascultam într-o tăcere mormântală, corul vocilor pierdute. Da. Vocile acelora care se întorceau îngenunchiaţi. Din lunga lor călătorie, incantau un imn funebru: -Noli me tangere, noli me tangere, noli me tangere… Umărul meu se disloca. Pleoapa dreaptă îmi cădea în ţărână. Nu mai îndrăzneam să-mi ridic privirea prăfuită şi focul trosnea în vatră, arătându-şi limbile sinistre. Limbi albastre ale flăcării din flacără, tapetându-mi pereţii în arabescuri tainice, mă îmbătau într-o emoţie confuză. Nu ştiam dacă e vis sau poate mă aflam doar peregrin pe câmpul arid al vieţii mele. Iar tu, Umbra, te colorai sticloasă, îmi căutai adâncul ochilor, ca eu să simt cadenţa apăsată din pasul lumii, cum trece peste mine. Să fi trecut decenii? Sau poate secole, de când coloana de lumină mă fulgera năprasnic. Eu mă chinuiam să ies din cercul de foc, pe când în unda străvezie a podelei se întrevedeau proiecţii încâlcite: forme-fiinţe-obiecte. Erau adevărate? Simple-nchipuiri? Am îndrăznit să le ating cu ochii larg deschişi. Tu, te desprindeai ameţitor şi straniu din laţul desenelor. Te amestecai cu pulbere şi ceaţă, ca să-mi urmezi pentru o rană pasul – fastuos de zeitate oţioasă, un timp… Alt timp… Şi, ochiul de apă răcoroasă ne dilua în veşnica l u m i n ă!