au început și corbii să mă pască

Misionara
mi se face frig când noiembrie mușcă din
gutuie și mă urmăresc ciorile cu chipuri de
vârcolaci cu aripile dezgolite încerc zborul prin prund
caut suspinele pierdute
și trec și tac
la marginea tăcerii nu e loc de aprins candele
sunt doar urme de umbre cuibărite în suflet și
ramurile s-au uscat în piepturi răgetul leului
singuratic
sparge zarea în fâșii

și ieri vântul îmi șuiera un gol imens în tâmplă
ascund țărmuri cu nisipuri înstelate în care îmi
închid norii de lacrimi și cerul parcă traversează
aripi de cuvânt


bat cu pumnii în ziduri legendare bărbații troiei au
apus de mult. răspunsul mut al morții sângele curge dar
scrie legi cu unghiile încovoiate ca niște seceri ascuțite
taie
calea în părul sârmos
cresc florile copacilor sticloși. pe umeri corbii solitari
ard focuri părăsite în catedralele de fum
genunchii se ridică frunțile adorm suav în murmurul de rugăciune
strigă:
-iată, femeile acestea de argint au părăsit oglinzile cu ape cristaline fără maluri
adapă
suflete uscate ..

spre dimineață ies toate mironosițele cu chiparoșii strălucind pe brațe își piaptănă
cu dinții zilele cernite și plâng cu sânge
plâng cu vânt

zi-mi pentru cine plâng mulțimile astea fără ochi,

împrăștiate?

bocetul lor îmi apare acum ocară și nu știu dacă sufletele sunt izvoare
căci uneori mă simt pe jumătate în mormânt
pulsează
lacrimile tale scurse și ochiul sufletului îmi spală
sânii noroiși și mâinile-mi îngălbenite
te cuprind

albesc a moartă cu zâmbet schilodit de pasăre rănită cu
cioc de cretă îți ciugulesc pe buze firimiturile de pace și-ți iau cu mine liniștea ți-o-ngrop
pe jumătate în pământ

dar, stai!
nu-mi mai umbla prin creier
cu ciocul nesătul au început și corbii să
mă pască

eu mă vopsesc strident
în verde să nu le mai rămân frântură pe un câmp