statui agorafobe

Misionara


nu aș fi vrut să mi se tulbure
firele de nisip
imperfecțiunea era lumea aceea
echivocă
uitată la margine de spațiu
la capăt de timp
te-am regăsit
învăluind cu privirea
albastrul razelor stelare
erai atât de ascuns
ca o pagină de catre
pe care nu a mai deschis-o nimeni
mă cutremuram întrebându-mă
cum ai putut să dăinui
singuratic
în pântecul Universului
cu unghiile adânc înfipte-n palme
și firul de sânge
te înfășura ca o plasmă
apoi se prelingea
râu
căutându-mă printre nebuloase
pășeai cu grație
lăsându-ți doar urmele roșiatice să scrie versuri
pe mătasea cerului
eu mai citeam până după miezul nopții
basmul cu spiritul închis în lampă
și te credeam dintr-o altă istorie
marcată în flori de lacrimi
izvorâte din adâncul ochilor căprui
și așteptam
și așteptai

(două statui agorafobe cioplite-n piatră
celor două porți ale piatzetei)

iar firul se destrăma
într-o poveste care-mi zvâcnea în piept
de nu o mai puteam ascunde
în dosul palmelor mărunte