joi, 30 iunie 2011

flăcări de jad

oasele mele stinse
trosnesc a cântec uitat în marea cântare
ciori flămânde se rotesc
deasupra norilor
cad sufletele arse
în flăcări de jad
din gura cerului
m-ai cernut
fără de cuvinte
peste pietrele morminte
nu plânge nu plânge iubito
(mi-ai spus odată)
nu s-au întors lăcustele
de la păscut
iarba asta
în trupul tău
e așa de fragedă
..........................
ascult glasul de clopot
și mă umplu de
zgomotul sacru
ca un spongi
gata să-ți muște din suflet

miercuri, 29 iunie 2011

timp sculptat

bătrânul orb din gândurile mele
culege fluturi
imaculați
cu trandafiri
crescuți în aripi,
dragul meu,
în noaptea asta
din sânul meu vor curge râuri
pieptul îmi va respira a însetare și o să
strivesc pietre în pumnii stafdiți,
împărățind pulbere de viață
peste cele patru piscuri
mă poți găsi
doar învăță-mi
pasul nemuriririi în muzică sihastă
apleacă-te înspre
măinile mele
înflorite în așteptarea
cu clipe atârnând
la gâtul timpului
plesnesc
(chip tainic fără de culoare).

adu-mi de dincolo,
malul strivit
din care gândul meu
va culege resemnarea
timpului sculptat în stâncă .

Amethyst

cernitul nour
mă înfăşoară
în pânze lucitoare
e dorul meu tăiat din ceţuri
în unda apelor adânci
şi simt securea
pregătită
să îmi cresteze faţa
cu luciri de amethyst

marți, 28 iunie 2011

plâng clapele

plâng clapele

aerul, acolo, mirosea țipător a flori umezite.
femeia se ruja strident
peste contur buzele ei vestejite de timp
apăreau ca niște lampadare veșnic aprinse,
ochii i se tulburau, se revărsa în ei ploaia de dincolo.

apoi, se apleca ușor în unduire de felină,
cu mâinile aprige atingea clapele pianiei inundând văzduhul
de umbre și culoare.

-cântă nebuna, plâng clapele, ziceam noi , ascuțindu-ne auzul,
ne sprijineam capetele pe umerii noștri
(pe atunci eram copii și nu aveam atâtea umere de sprijinit)
infuziile ne dovedeau o existență celestă
a paradisului pierdut.

-auzi? chopin...
-ba cred că e ravel...



bătrâna se retrăgea în umbra ei
nu-i mai păsa de copiii nimănui,
copii zănateci,
orfani cu trupuri cenușii,
păpuși care adorm spre dimineață cu obrazul plâns deasupra clapelor tacute.
se face ziuă

da. e zi...



bătrâna umple masa cu lumină:

-haideți cu toții...serviți...serviți...

și, iată, chipul ei se descompune în raze luminoase
îmbrățișând copiii,
copii cu trupuri cenușii,
cu tâmplele de aur...
-auzi?... ravel?
-ba cred că e chopin...



... și muzica îmi pare mai reală decât această mână care scrie.

convertire în albastru

 convertire în albastru

sunt eu,
sunt aici
și te aștept sub umbrele înserării
la margine de eden destrămat
sinedriul ne-a convertit în albastru
stropindu-ne cu lacrimi dospite-n râul iordanului
suntem rabanii unui neam apus.

dar am vești noi. pentru tine
am adus carte.
ia-mi în palmele calde
mâinile ude și hai să plângem limpede
într-un singur pumn,
pentru fericire,
pentru fiecare în parte
până se trezește soarele vreau să fiu închisă înlăuntrul insulei deșarte să mă acoperi cu frunze și să le spui:
-aici, zace Ea,
pentru că nu a vrut
să-mi înflorească în palmele calde...
și astrul, în dărnicia lui,
o să-mi usuce obrajii
spulberând ploaia
care îmi clocotește în suflet
ca o furtună
alături de culcușul șarpelui
strâng la piept cu o durere mută
sărutul lui iuda uitat
în trupurile pendulate.

http://youtu.be/F2qZwW6uYgY

luni, 27 iunie 2011

portret implant

îmi zdrobeam pieptul
în scutul ruginit
băteam în porțile masive
cu chipuri hidoase sculptate
ca niște monștri ieșiți din adânc
din gheare le ieșeau fire de aur
capcane pentru oamenii pierduți

te-ai desprins din armura greoaie
ai ridicat pleoapa atârnată peste ochiul intern
îţi descheiai camașa de sub care
creșteau nuferi sălbatici 
cu rădăcinile înfipte în mine
m-ai întins pe spate
nu am țipat

scutul se înfiera împrejurul adomenului
simțeam răceala morții plictisul vieții
filozofii astrale ascunse-n galaxii

o mână la fel de străină ne înfășura eșarfa de mătase
împrejurul trupurilor de lemn
strângea din când în când și
ne șoptea că o să murim
într-o seară în așteruturile noastre
cu oameni-păsări pe tavan
cu gânduri ude pe fețele înfierbântate
că ceasul va bate numai ora doisprezece
ne vom ridica
înălțând cupele de lut
vom bea din nebunia lunii
pe care oamenii au ascuns-o
în culcușuri moi de fum
.........................................................................
după mai multe veacuri
am să mă întorc acolo înveșmântată-n vechea zale
o să îmi pasc fluturii nemțești
pe care îi voi adăpa cu slove
o să te caut să îmi sprijin fruntea în răstimpuri
de lama pumnalului tăi luminos și rece ca și apa cerului
din care voi gusta înmiresmată în liniște hispanică
îți voi zice că zilele mele sunt egale
bogate și sărace
în întuneric și lumină
același hrist topit în plastic o să-mi vegheze
tulburarea
lutul de azi e mult prea scump

in nomine patris

pe când se despicau zorii
vocea metalică spărgea văzduhul
în puzderia de fulgi luminoși
stratul adâncului
s-a cutremurat

in nomine patris

glasurile au amuțit
muzica divină se înălța solemn
timpul încremenea
secundar
se refăcea
bucată cu bucată
întregul univers

et filii

buzele mele se mișcau
imperceptibil
într-o taină
profană am amorțit cu stropi de rugăciune pe frunte
stingeam stelele aprinse-n cruce pe
marginile nopții
lăsam boabele de lacrimi
semn al treceri mele peste gânduri

et spiritus sancti

m-am desprins apoi din palma ta
învâtrindu-ți inelul pe deget
s-a făcut iar lumină
cerul s-a îndepărtat de ape

tu m-ai deschis ca pe o carte uitată
m-ai răsfoit filă cu filă
întru cunoașterea deplină
plutești eteric înlăuntrul meu
nu îndrăznești să mă cuprinzi
stai cu genunchii aplecați
cu degetele înfipte în mădulare
pândești nașterea mea
care îți va fi cândva mama

glasurile se sting în tânguiri deșarte
zorii se aprind până dincolo
de tărâmul umbrelor din piramidă .

duminică, 26 iunie 2011

din gândurile mele

bătrânul orb din gândurile mele
culege fluturi
cu trandafiri imaculați
crescuți în aripi , dragul meu, tu
poți lăsa poarta deschisă,
în astă noapte
din sânul meu curg râuri,
pieptul îmi respiră a însetare
strivesc pietre în pumnii stafdiți
împărățesc pulbere de viață adormită
peste cele patru piscuri
mă vei găsi

învăță-mi
pasul nemuririi
cu muzică sihastă
câmpii au înflorit în așteptare
clipele atârnă
la gâtul timpului (chip tainic în cele-o mie de petale
de dincolo de stâncile strivite
doar pasu-mi poate
culege fâșii din resemnare )

miercuri, 22 iunie 2011

Iepurașii, de Adelina Ciocan(când avea 9 ani)

A fost odată ca niciodată o iepurică cu numele de Rica.Ea trăia într-o căsuță frumos decorată cu steluțe argintii,geam făcut din porțelan,vopsea bej cu triunghiuri colorate și acoperișul de culoare cărămizie.

Într-o zi, Rica le-a spus iepurașilor:
-Eu mă duc să iau ceva de-ale gurii în târgul "Floarea albastră",voi doi așteptați aici.
-Așa vom face!au spus iepurașii voioși.
După un timp, iepurașii s-au hotărât să se culce.La un moment dat, pe fereastră intră un domn îmbrăcat cât de cât mai sărăcuț,cu părul mai lung,cu ochii negri ca abanosul,înalt și cu un mieluț alb ca spuma laptelui.
-Ce frumoși sunt acești iepurași!spuse domnul cu o voce plăpândă, după care dispăru.
Imediat ce dispăru, ieprașii se treziră.
-Bambi,am visat un vis mai ciudățel...Tu nu ai visat ceva înfrioșător?zise Iepurică.
-Și cum a fost?întrebă Bambi.
Până se pregăti el să răspundă, pe masă au apărut trei talismane,o pană din ametist,o foaie de cristal, nouăsprezece cuvinte de aur și un glob mare făcut din nestemate,ametiste,cristale,safire,bronz,aur,argint și chihlimbar. Globul arăta perfect numai că lipseau câteva piese.
-Cine a adus toate acestea?întrebă Iepurică.
-Nu prea cred că o să aflăm acum, mai bine să ne culcăm,zise Bambi țopăind.
La culcare,cei doi iepurași l-au visat pe acel domn care le-a spus să plece de acasă pentru a-l ajuta să găsească cele trei pietre :nestemat,safir și ametist. Ziua următoare au rugat-o cu cele mai mieroase cuvinte pe mama lor să caute aceste pietre pentru a avea mai multe bijuterii, mai mulți prieteni, bani și mai mulți morcovi.
Spre seară,mama s-a hotărât să îi lase să plece ca să caute pietrele.
Pe drum s-au întâlnit cu câmpii vii plin de animale și flori,arici care de care mai grăsuți,căprioare colorate ca un lapte cu cacao, balonașe viu colorate care zburau prin cerul azuriu,trandafiri care îți lăsau parfumul ca dar și izvorul care-ți lăsa gura apă doar când îl vedeai.
Acolo,ei s-au mai întâlnit cu niște copilași iubitori de animale care i-au adăpostit pentru o noapte deoarece și-au dat seama că mai aveau puțin timp.
Au ajuns într-o poieniță iar acolo au dat de o pietricică prețioasă care era safirul.Nu prea au văzut-o deoarece era prea sclipitoare așa că s-au gândit bine și au chemat-o pe regina furnicilor, Albarosa.
-Cu ce vă putem ajuta? întrbă Albarosa.
-Păi,noi nu vedem ce sclipește acolo și am vrea să știm ce este.Ne puteți ajuta?au întrebat iepurașii.
Fără a mai rosti o vorbă,Albarosa i-a trimis pe slujitorii săi să aducă ceea ce era strălucitor ca ei să poată desluși ce este.
-Vaaaaai!Ce frumos strălucește safirul!
În continuarea drumului, ei au văzut nestematul într-o cascadă de cristal. Bambi a încercat să o ia dar nu a reușit.Atunci și-au adus aminte de cartea "Prințul cascadei" și l-au chemat punând o lăbuță în cascadă. Prințul cascadei a sosit vesel și i-a întrebat de ce l-au chemat, iar iepurașii i-au răspuns că vor acel nestemat de pe cascadă.
-Vi-l dau imediat, pentru că sunteți cu inima curată, spuse prințul cu un zâmbet larg.
Prințul le-a dat nestematul și le-a spus să se grăbească deoarece fiecare secundă este importantă în timp. La aceste vorbe, iepurașii au plecat iute cu piciorușele lor unde au văzut cu ochii.Ei au ajuns la o căsuță făcută din bijuterii iar în vârful casei se aflase ametistul. Iepurică a bătut la ușă iar o fetiță mică a ieșit și a întrebat ce doresc.
-Noi am dori ametistul acela, din vârful căsuței tale.
-Eu nu pot să vi-l dau deoarece sunt prea mică.
Iepurașii și-au pus în gând să cheme pe cineva ca să poată lua ametistul.Atunci,au văzut că în fața lor a apărut domnul cu un mielușel și mai alb.El i-a ajutat să culeagă ametistul după care a dispărut.
Când au ajuns acasă au pus două pietre în glob. Ca prin minune,un îngeraș a căzut din cerul albastru închis și le-a dat o biluță argintie cu pete albe.
-Aceasta este o mingiuță fermecată,dacă pui lăbuța pe ea și îți pui o dorință, ți se îndeplinește.
Când au pus ultima piatră în glob, totul s-a transfot în ceva mai frumos și mai colorat iar casa a devenit un palat minunat cu mulți morcovi.
Și au trăit până la adânci bătrâneți. Ba cred că mai trăiesc și astăzi, așa mi-a spus aseară o furnicuță cu aripi de mătase care mi-a poposit în fereastră.

ar fi trebuit...

ar fi trebuit să te cheme ely
să ai fruntea măreață ca
o catedrală grandioasă
în bătaia vântului turbat
să nu te cutremuri
niciodată.

ar fi trebuit să mă cheme aly
să am mâinile suave
țesute cu aripi
(un fel de noduri dezlegate).

și poate ar fi trebuit
să ne rostogolim
muți de uimire
în lumea aceea monumentală
a soclurilor fără de statui.

eu aș fi încremenit brusc
desenând doar cu privirea nuferi
pe chipul tău ely
mâna mea ar fi poposit rece
până se încheia cămașa nopții
cu mânecile la spate ca o nebună
aș fi bătut din palmele de piatră
(chiar așa: poc poc geană peste geană).

tu m-ai fi privit îngândurat împietrit
târându-ți cu greu pașii metalici
și tot cu mâinile la spate
m-ai fi iubit...
...................................
...ar fi trebuit să te cheme ely, șușotesc
apăsându-ți degetul aici în dreptul inimii
(simți?) sunt aly și doar, azi, pentru tine,
sunt frumoasă...

marți, 21 iunie 2011

se nasc miracole...

în piepturi de copil
noaptea se îngrijește
de sămânța răsadurilor albe
astupând-o cu pământ reavăn
umezind-o cu ape sculptate
printre dinții statuilor tocite
o să fim fericiți măcar o dată
când mama își va desprinde
cu mare tact inima și
o să ne binecuvânteze
pe creștet așa părintește
cu un ,,da,, crescut ca pe o floare
din întuneric fără stamine și plastic
iar mâinile or să ni se împleticească
până dincolo de linia violacee
urmărind-o cu privirea
hai să desfacem cutia!
iată!
se nasc miracole
în dimineața asta
nu mai mor porumbei
răstigniți pe cărările albastre.

luni, 20 iunie 2011

eli vrea să mă împace



.pleoapele mele zvâcnesc cer îndurare
eli îmi îndeasă liniștea pe sub cămașă
ascund pădurile târzii cu păsări iarbă cerbi triști
văduviți de izvoare
din adâncuri iese aceeași arătare
cu pentagramă încrustată-n fruntea de argint
ea scoate orbului din mine mâinile de fier
și zâmbetul pierdut
eli culege fluturi de pe buzele-mi albastre
îi leagă cu fire aurii de aripi
aruncându-i în adânc de ape
îmi mângâie fruntea
pe creștet îmi sculptează ochi cu pleoape telescopice
văd totul până mai departe de linia crescută
în amurg pleoapele mă dor
eli îmi apasă degetul pe buze:
-taci! nu e durere! sunt șoapte...
vrea să mă împace
îmi îndeasă lumea
în buzunare
am câte gloanțe vrei
atâtea vieți
eu pot trăi pe când
bătrânul orb mă și deschide cu mâinile ruginite
îmi scormonește prin cenușă mai
am scântei de vise
ah cad pradă întunericului care mă reinventează
cu licărire sacră universul se revarsă în mintea mea trezită
bătrânul se prelinge prin ochii mei
se-ascunde în oglindă
frângându-și mâinile metalice
cu zgomote prelungi
de clopot și
de noapte.

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce)

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce): "Gânduri ........................................................................................................................... ...vi..."

duminică, 19 iunie 2011

Buddha Bar IV - Agricantus - Amatevi

să nu mă plângi, elly!

.mâna mea o să se decojească
pentru încă o rugă
în templul umbrelor se
va face iară frig
-să nu mă plângi, elly!
doar bate-mi cuie la capăt de gânduri ca
să te pot aprinde când îți suflu în aripi
e timpul tău pentru un ultim salt până la cer și
n-am să îți mai uit numele aruncat haotic
pe nourii pufoși nici mâinile tale care sapă adânc
în primăvara asta a
crucilor de lemn
ascultă! la mine
în coaste
e un gol fără de margini.
-să nu mă plângi,
doar lasă-mă-n fereastră
acolo unde s-au copt gutuiele
prea mult
am să te strig
în toate limbile uitate pe pământ
și templul o să îți deschidă calea
treaptă cu treaptă
genunchii tăi vor învăța să zboare
-să nu mă plângi, elly!
când trupul meu o să se decojească
felie cu felie ca o puzderie de umbre

sâmbătă, 18 iunie 2011

nestinsele(În gândul lui Pip)

dă-mi mâna, Pip
aș putea desena o linie nouă
vieții tale

îi las un semn adânc
pumnalul meu nu lasă niciodată stropi de sânge
doar urma
urma o să te doară ușor
la ceasul întunecat al înserării
am să bat
ca să îți răscolesc rana înflorită
în palme
poate am să te caut
sau poate am să mă forțez să îmi amintesc zâmbetul
din gipsul alb al statuii ies aripi de libelule străvezii
o da zâmbetul de dinapoia măștii cine nu l-ar putea recunoaște
el mi-a deschis trandafirii albaștri de sub frunte
îmi poți culege boabele de lacrimi
eu plâng numai
în gânduri, Pip
am urme de legendă
și-n aripi de granit
îmi încrustez poeme
pe care uneori le uit
sau poate doar le îndemn
așa să curgă în amurgul însângerat
citesc în braille
pipăind cărările și trunchiurile adormite
dar tu o să le regăsești cândva
nestinsele
neuitatele
netrăitele
nemuritele iluzii
tavane ridicate ipotetic peste noi
aleargă aripi înviate în picior de panteră ucigașă
fruntea mea
a tăiat aseară
brațe de ramuri îngălbenite
din cireșul amintirilor
crezi că „timpul” meu mai are vlagă să se
treacă
acolo
jos
în mlaștina sărată
îmi crește nufărul în plete
și îmi strivește zâmbetul pe buze
cu boabe înstelate de cristal desprinse din trupul cerului
ca niște arme albe reci
pe care mi le trece moartea prin coastele deschise

Balada Para Adelina

vineri, 17 iunie 2011

În gândul lui Pip(zădărnicii)

nu ne-am mai văzut de mult, Pip
semn că am plecat foarte departe,
cărarea cerului e vastă
mlaştinile minţii mele au început iar să te caute
şi-am început să te strig
cu ochii aprinşi
ca nişte lampadare învechite
ard
închisă-n bobul de nisip
deschid o nouă lume la tine
dincolo de pleoape
scutur petalele în spinii ce-i înşiri
ca nişte nade înroşite peste umeri-mi de porţelan
mă poţi cuprinde
cu privirea în cântec de legendă
suspin în ropot stins de noapte trecătoare:
-tic...tac...tic...tac

tăcerea mea a început să şchioapăte
rănile se vindecă în raza fierbinte
străbat poteca răcoroasă în ghenunchi aspru de Magdalenă
mă regăsesc
poftă pândalnică
clocot de negând:
-bing...bang...bing...bang

în mine s-a topit un cer de lacrimi
şi clipa dârză îmi bate în piept strivesc zădărnicii
în pas de nimfă mă petrec pe lângă talpa ta albastră
clopot/ ecou de glas măreţ:
-ding...dang...ding...dang

arar prin ochiu-mi de cristal
îmi pâlpâie o lume nevăzută
şi eu...
aştept
cu faţa răstignită
aştept
să vii cu pâlcul tău de îngeri
să-mi fii mereu aproape
s-adormi zâmbind nepăsător în gândul meu
în gândul tău
ascută!
vorbeşte noaptea pentru noi
în mii de sunete sau şoapte:
-tac...tic...
bang...bing...
dang...ding...ding

miercuri, 15 iunie 2011

Dialog III-SELENA(Dorina Neculce & Ramiel)

Dialog III(Dorina Neculce&Ramiel)
SELENA

Starea I

eram unul dintre copiii albi de dincoace
de ferestre
vedeam totul prin vitraliile aprinse în flacăra lumânărilor
sprijinite pe umerii goi ai îngerilor cu pene adevărate
cusute între aripi
tu mă-ndemnai să vin cu praf de lună
în lumina de afară sufla un polen de aur
peste zare
am rătăcit o veșnicie
lumânările s-au stins
corul a amuțit
bătrânele își ghiceau în bobi în mijocul bisericii se cântau balade triste care ne petreceau pașii
în mijlocul luminii
erai tu
cu un nimb apărut instantaneu pe fruntea îmbătrânită privirile ni s-au ajuns și cred că
au mers o vreme împreună
piciorul stâng a început să-mi șchioapăteze cadențat
ca într-o muzică de paradă
îți dictam cum să respiri
să nu te observe cei din jur
pe când îți treci mâna prin coastele mele
și-mi răscolești în suflet cu jumătăți de gând
culese în genunchii de dincoace de timp
(Dorina Neculce)


Îmi aduc aminte
De sfărâmatele zăvoare
Ale porţilor durerii
De fericitul ceas al razelor de lumină pură
Căzânde pe creştete de ceară
Şi frumuseţea formelor de lut

Dar şirul priveliştilor
Goneşte timpul în clipe fine
Şi riduri grele peste frunţi
Cu recitale care-arată
Puterea neştiinţei
Şi-nţelepciunea neputinţei
(Ramiel)


Starea a II-a


cortina s-a îndepărtat
lăsând iluzii peste pleoapele de plumb
răcoarea sacră invada
capela se arăta și se pierdea
în licărit de raze
citeam psalmii lui David
și mă credeam nebună
peste pașii de naidă

cine mai toarnă astăzi
ortava în pocale
împodobite în imagini legendare
îmi văd argintul viu
cum mi-se-aprinde
pe sub pielea îngălbenită
și-am devenit o torță
luminândă zădărniciilor deșarte
(Dorina Neculce)

Vino dar
Sub palidul chip
Vino să-i vezi
Cerescul zâmbet

Îi vom auzi cântul
Privighetorile serii târzii
Glăsuit de poeţii

Să-i cerem
Mângâierea sărutul
În adierile reci şi sublime
Către dimineţi

Ea singură este
Peste noapte
Suverana inimilor sfărâmate
Selena

Sub ea se zdrobesc
Obezile suspinelor
Şi lanţurile plânse
Ale îngrozirii


Puls al vieţii
(Ramiel)

Starea a III-a

e sărbătoarea noastră
auzi
alăutele plâng
ne cheamă zeii păgâni să ne
stoarcă iar inimile în pocale de argint
se scurg trupurile noastre
prin crăpăturile pământului
mai pot zări
nemărginitul
când mă aşezi în cele patru ramuri
mă-nveşmântez
cu frunze autiste
mă înfrupt şi luna îşi deschide gura
până la capătul viselor neterminate
putem privi
crucea din cruce mimează un respiro
şi ne atinge degetele umezite
....................................................
cortina cade
în aplauze de trupuri măcinate
(Dorina Neculce)


Iară şi iară se face târziu
Târziu şi devreme

Beţia profunzimilor îşi află capăt
Sub ultimul cuvânt
Al Luceafărului Zorilor
Iar făptura-şi prinde
Din nou chip


Clopote de sărbătoare
Crapă-n orizontul nou
Înaltul de adâncul
Ne cheamă şi ne îmbie
La Chipul cel din veci

Dar iar e târziu
Iar e devreme
(Ramiel)

fugă în noapte

oooo, naiadă zburdalnică
țesută-n chip de nălucă albastră
mâna mea nu-ți mai cunoaște pasul
și tu te petreci
în fugă nebună
peste apa cerului
tragi perdeaua până dincolo de
trupul meu crud
au încetat să te mai cheme
zorii
au cearcăne adânci
pe crestetul de deal
flăcăii au început să ucidă sânzâienele
în trupuri de fecioare
atârnă flori de magiran
înmiresmând pământul
cu trupuri/șoapte
cu ochi de stele
cu pas de moarte...
&
și tu lași lighioanele cu boturi negre
cu dinți de fier
cu gheare ascuțite
să-mi sfâșie vederea?
&
nu mă privi când
deghizată în medee
trag valul peste umeri
și cad și strig
și iar mă-nveșmântez în trunchiuri reci
îmi poleiesc tăcerea cu praf de curcubeu
îți cad alene peste pleoape...
&
doar moartea a rămas captivă
în oglindă
privește
-privește!
am cerul peste mine
și talpa-mi calcă zorii
trăgând perdeaua nopții
mă pierd alăturea de tine
fugind în noapte,
în noapte...

marți, 14 iunie 2011

încă te mai pot iubi


până la capătul serilor de mai
ca-n visurile resuscitate
cu sufletul în gură
te-aș putea privi
Tablou umezit pe o faleză întinsă
m-aș încolăci femeie-șarpe sub a ta cămașă
nu aș mai ști ce-i frigul
în nopțile deșertului
furtunile de nisip gura ți-ar astupa
și ochii și trupul

ai fi omul meu de nisip
cu ochiul scăldat în mii de nuanțe
și cealaltă pleoapă mult aplecată
în liniștea celestă

ți-aș cânta arpegii

și aș repicta
trupului tău legendele uitate
sub piele ți-aș străluci
într-un suspin
al cobzelor muribunde

...............................................................

dar lasă-mă să stau aici

s-aștept să mi se deschidă adânc ochiul
lui shiwa ca să te pot cuprinde
în cristalul oglinzii fermecate
privesc și învăț ce-au scris
cândva străbunii pe un alt cer
înainte cu o secundă de
a mă naște

îngerul din hârtie

îngerul de hârtie


Scris de Dorina Ciocan Neculce Astazi la 8:36 am



.un înger din hârtie creponată
mi/a poposit aseară
în inimă își dădea singur lecții de zbor:
-dear, nu te pripi...vezi, nu ai pornit prea bine,
trebuie să îți desfaci îndeajuns aripile
și se pornește de foarte sus, de aici, de pe aorta principală
ce naiba, curaj. e doar o biată inimă înfiptă într-un trup banal
dar trebuie să recunoaștem că e răcoare
și merită puțin respect.


îmi tropăia cu toate șase picioare minuscule
încălțate cu botine de plumb
și mă-ntorcea pe fiecare parte
ba uneori mă întorcea pe dos
ca pe-o poșetă ticsită cu nimicuri
uitându-mi măruntaiele afară
își striga în barbă :„upss!”
și mi le arunca aproape neglijent
peste gard.


eu scârțâiam ca o vioară dezacordată
semn că pot să mă și supăr
când viața îmi aruncă îngeri
cu botinele de plumb
în spate...

luni, 13 iunie 2011

)))

îmi plac oamenii de lemn le-am spus îmi
aduc aminte de pădure de răcoare și de tălpile goale
de râsetele
ascunse în zâmbet de copil

vineri, 10 iunie 2011

Prin carnea amintirilor, din noul volum de proză scurtă ,,Cu oamenii lui Dumnezeu,,

Soarele îşi deschidea leneş pleoapa aspra lumii aceleia cu oameni calzi, cu feţe radioase şi asupra copiilor neastâmpărați ai satului de la marginile zării.
Priveam pe deasupra copacilor scăldaţi în lumina violacee a dimineţii, şi refăceam amănunţit ,,zborul,, din visele mele. Zborul acela care se repeta cu regularitate şi parcă mă salva de toate relele, iar eu resimţeam starea echilibrată de linişte, pace şi  bine.
Bănuiam că ,,zborul,, e cunoscut în vis de toţi copiii şi îi trageam de limbă, supărată fiind că ei nu îndrăznesc să îşi deschidă aripile. Eram foarte dezamăgită când îmi spuneau că ei nu zboară în vis, pentru că în vis zboară numai ,,nebunii,,. Mă simţeam ca o fiinţă desprinsă din altă parte şi nu ştiam cum să le-o ,,plătesc,,.
Era duminică şi se auzea clopotul din satul Balinţi bătând în răstimpuri, ca o chemare de dincolo de lume.
Ne trezeam foarte devreme şi ne îmbrăcăm de sărbătoare. Era o disciplină a familiilor şi a satului.
La câteva case de noi, locuia moş Isăcel. Omul care îmi inspira mult respect şi mi se părea altfel decât ceilalţi oameni ai satului.
Casa îi era aşezată pe un deluţ, la doua case de a noastră şi puteam avea mereu o vedere destul de clară înspre ograda lui.
Era o casă mai veche, bătrânească , acoperită cu stuf, iar prispa nu era în faţă, aşa cum era la toate celelalte case, ci înspre partea laterală, poziționată spre nord .
Şi pentru că era duminică, zi de odihnă şi de rugăciune, gazda, mătuşa Dochiţa, aşeza ţoale noi de-a lungul prispei, aşteptându-şi musafiri de sărbătoare.
Eu eram un fel de ceasornic al mamei anunțând-o cine a mai venit pe prispa lui moş Isacel, convinsă fiind că efortul meu o să fie răsplătit, ca de fiecare dată.
Mama se îmbrăca frumos, strivea în palmele crăpate de muncă, doua, trei fire de busuioc şi mă întreba într-o doară:
-Vrei să mergi şi tu?
-Dacă vrei să mă iei...
Aşteptam cu capul în jos sentinţa, dar mama cred că ştia de ce mă ia acolo, de fiecare dată.
-Bine, încalţă-te cu sandalele cele noi, dar să fii cuminte. Să nu te bagi în vorbă cu cei mari. Stai şi ascultă...
Aproape nici nu respiram pe când îmi cuibăream mâna mică şi arsă de soare în mâna ei caldă, striată de bătături adâncite.
Ne apropiem de poartă. Câinii ne latră furioşi, anunţând-o pe stăpână ca a mai venit cineva.
Ţaţa Dochiţa se apropia trăgându-şi cu greutate piciorul beteag şi striga ca să fie auzită de cei de pe prispă:
-Uite, vine şi Lenţa cu aceea mică.
Cei de pe prispă îşi pironesc privirile în fruntea mea şi o femeie, pe care noi o porecleam Gotca, pentru mersul legănat şi pentru faptul că ne certă mereu, îi zice mamei:
-Doooaaamne, Lenţă, nu ai ci faci, di o cari întruna după tine.şi mă priveşte cu un fel de răutate. Moş Isăcel intervine împăciuitor şi zice:
-Eeeiii, ci aveţi dom`le cu dânsa?  Hai, vină aici , lângă moşu`!
Vocea lui iese ca gâtuită din gât, pentru că era un om gângav, dar foarte așezat și calm.
Eu dau să urc repede pe ,,prispa aceea a oamenilor mari,, şi mă împiedic în săndăluţele noi, de vin cu nasul drept în ţărână murdărindu-mă toată pe rochiţa îmbrăcată prima oară și zdrelindu-mi genunchii.
-Vezi , dom`le,? Vezi, Niculină? Numai tu ai făcut-o să sî fâsticească.
Şi îmi şterge cu grijă praful de pe genunchi şi de pe rochiţă.
Mama pare că nici nu mă mai observă, preocupată să povestească ,,ceva,,(mama povestea mereu ,,câte ceva,, cu înnăscutul ei talent de naratoare cu care ne vrăjea pe noi, copiii satului).
Câteva lacrimi mi se amestecă-n ţărână şi parcă sunt supărată pentru că mama nu mă observă sau că nu o ceartă pe femeia împricinată, dar îmi trece repede așteptând curioasă poveştile ,,mari,, în care să mă las cuprinsă ca într-o luntre ce mă va duce lin, foarte departe.
În răstimpuri, clopotul îşi mai frângea răsunetul sacru peste zare şi oamenii de pe prispă se ridicau cu toţi deodată, se îndreptau înspre răsărit, şi băteau îndelungi mătănii, fără să se mai gândească să îşi protejeze cumva hainele de sărbătoare.
Sufletul lor simplu părea că aprinde, prin gesturi smerite, ruguri topite în lacrimi de lumânare, şi glasul lor se dizolva într-un strigăt  cutremurător, înălţat cu seninătate cerului azuriu ca o pânză de mătase foşnitoare:
-Doooaaaaaaaaaamne, Iaaartă-ne!!!
Îi priveam cu ochi de copil şi nu înţelegeam cu ce au greşit, de ce se tânguiau aşa.
Apoi, curgeau iar lin poveştile lui moş Isăcel, care fiind răscolit de emoţiile retrăite , părea că vorbeşte mai clar. Şi ne vorbea cu lacrimi despre bătălia de la Sevastopol, despre necazurile soldaţilor,  pe care îi mâncău păduchii de vii:
-Cu pumnul culegeai păduchii, dom`le, cu pumnii, lăcrima şi îşi face cruce, cuibârindu-şi trupul uscat şi măcinat de boli în pufoaica groasă pe care nu o dezbrăca nici pe timp de vară.
Apoi, ne arăta cum s-au petrecut faptele acelea groaznice, refăcând gesturi şi întâmplări de demult.
-Daaa, mulţi au murit de tifos şi de foame, pentru că rodeam o bucată de pâine plină cu mucegai...și apă vedeam doar din când în când în vreo groapă săpată de copita vreunui cal. Îți ardea gura , nu alta...
Ochii lui se îndepărtează pentru o vreme în zare parcă vrând să alunge din minte clipele acelea întunecate care nu mai voiau să plece niciodată.
În contra celor povestite despre foamete, ţaţa Dochiţa se apropia de noi cu nişte turte crescute şi bine rumenite îndemnând pe fiecare în parte:
-Hai, luaţi că avem de unde...
Ea era cu vreo 15 ani mai tânără decât moşul Isăcel pe care îl respecta spunându-i ,,mata,, de fiecare dată.
Moşul continua cu ochii pierduţi în amintiri suferinde:
-Apoi, odată am fost luaţi prizonieri toţi şi ne-au legat cu funia unul de altul, uite aşa, şi ne-au dus la duşman,dar am dat peste un Om al lui Dumnezeu, care ne-a dezlegat şi ne-a trimis din nou la regiment. Uite , aşa am scăpat cu viaţă şi pot să vă povestesc azi şi vouă.
Se ridică de pe prispă şi bate iar şi iar nenumărate mătănii ,,întru sănătatea aceluia, sau să îi fie ţărâna uşoară, dacă n-o mai fi printre noi,,.
Aveau multi copii plecaţi prin ţară. Acasă rămăsese numai Nuţa, o fată mai tăcută, mai mare cu vreo 8 ani ca mine şi care nu vroia să se apropie de prispa ,,oamenilor mari,,. Stătea deoparte, chiar supărată că se adună atâta lume acolo. Uneori îşi arăta făţiş nemulţumire.
Atunci mătuşa dispărea câteva clipe să îi explice că nu se face aşa ceva când sunt musafiri pe prispă...
Cu toate astea în familia lor domnea pacea şi decenţa.
Moşul mai întrerupea liniştea şi striga nevestei, uneori:
-Dochiţă, vezi că era o sticlă de vin prin cămară. Adu şi nişte pahare.
Iar femeia răspundea supusă , trăgând piciorul înţepenit după dânsa:
-Uite amu, amu, ... Cum spui mata...
După ce soarele dădea să se ascundă în asfinţit, oamenii aceia de demult îşi luau ziua bună şi plecau fiecare pe la casele lor, mulţumiţi că au putut petrece împreună încă o zi de sărbătoare. Şi vremea se stingea tăcut şi paşnic, aşa cum numai la margine de lume se putea scurge.
Când începeau lucrările de primăvară, moş Isăcel venea pe la tata şi împrumuta ,,baba,,. O măciucă cu care trebuia să întărească aracii la vie. Era tare nostim şi noi râdeam pe ascuns când moşul venea şi zicea:
-Nică, împrumută-mi şi mie câteva zile ,,baba,, să întăresc aracii.
Era mai în vărstă decăt tata cu vreo 15 ani, dar se înţelegeau destul de bine. Nu cred să se fi certat cu cineva din sat vreodată. Dar erau şi oameni mai puţin binevoitori care ne făceau uneori necazuri numindu-l pe tata venetic de la Balta Arsă. Tata închidea ochii şi nu se punea la mintea lor.
Îl apreciam mult pentru că avea o mică bibliotecă în camera din sus. O cameră liniştită şi răcoroasă. Aici citea tata până noaptea târziu, iar după ce am învăţat să citesc şi eu îmi alegea cărţile pe care aveam voie să le citesc şi era tare bucuros că îmi place, de aceea mie îmi spunea ,,fata tatii,,.
Când nu era acasă, mergeam pe furiş în camera lui, păşeam pe vârfuri, speriată că m-ar putea auzi cineva şi căutam printre acte, hârtii. Aşa am descoperit livretul lui militar. Am privit cu mândrie şi curiozitate spre tânărul zâmbitor cu faţa senină şi am descoperit că fusese sergent. Lucrurile astea nu le spunea nimănui, niciodată. Era de o modestie neobişnuită pentru lumea aceea destul de dură a satului. Întotdeauna am gândit că locul lui nu era acolo şi el gândea la fel. Chiar dacă era văzut ca un om citit şi i se dădeau ,,funcţii,, de pe la Sfatul Popular, el nu şi-a putut găsi nicicând locul, acolo, în sat şi se simţea  izolat de cealaltă lume. Mi se părea că e un rătăcitor spre alte lumi.
El nu mergea niciodată pe prispa lui moş Isăcel şi discuţiile aprinse păreau că îl obosesc peste măsură.
Ţin minte că era în comisia de prevenire a incendiilor şi avea un carnet în care scria amenzile celor găsiţi în neregulă.
Când era anunţat că vor porni a doua zi în control, mergea prin tot satul şi îi îndemna pe toţi sătenii să ,,îşi sape groapa,,. Părea morbid îndemnul, dar practic, pentru că amenzile erau usturătoare.
Unii se conformau, alţii îl sfidau spunând pe la spate ,,dă-l încolo de venetic,, şi a doua zi li se tăiau amenzile pentru care se căiau, dar degeaba, procesele verbale erau deja înaintate Sfatului Popular şi banii se opreau din micile alocaţii ale copiilor.
Aşa trecea timpul copilăriei mele, cu acele neobosite căutări prin poduri şi cu povstirile furate de pe la cei mari.
Uneori, iarna, mama mă lua pe la ţaţa Dochiţa .
-Hai să mergem ,,cu cusutul,, mă îndemna ea.
Lua furca (pentru tors lână) şi fusul şi le învelea într-o casâncă veche de-a mătuşii Pălădoaia. Îmi plăcea cum torcea , aș fi privit-o zile în șir, pentru că avea mișcări precise și repezi, iar fusul parcă-i dansa după o muzică numai de el știută.
Mă învățase și pe mine câte ceva. Coseam cu plăcere şi repeziciune diferite carpete care deveneau cu timpul fețe de perniță. Îmi plăcea să cos doar ca să pot pleca și eu pe la vecini cu ea.
Lucram repede. Mâna îmi aluneca și mie ușor, nu din hărnicie, ci din dorinţa mea de a ,,omorî,, timpul.
Nuța ne privea cu admiraţie, iar țața Dochița văzând-o, încerca să o stârnească să lucreze și-i zicea cald și cu mult calm:
-Hai, Nuță, adu și tu ,,băiețelul,, și mai coase la El!...
Avea un carpet cât o foiță de carnețel și cât timp am mers ,,cu lucrul,, pe la ei, Nuța cosea la acel obiect  minuscul. Când mamă-sa o îndemna, ea se apleca docilă asupra lucrului, mai împungea de două, trei ori  cu acul, apoi devenea iar preocupată de ,,munca,, noastră.
Alteori, venea ea pe la noi, pășind apăsat pe sub geam. Stătea şi câte o zi întreagă pe pat, cu ,,băiatul,, ei în brațe împungând cu acul când şi când.O îndrăgeam şi o așteptam mereu să revină. Parcă făcea parte dintr-un film al vieţilor noastre. De fapt aceleaşi semntimente le aveam faţă de toţi oamenii dragi din sat.

Zilele au trecut și noi ne-am despărțit, fiecare îndreptându-se către o altă școală, numai Nuța a rămas ,,acasă,, așteptându-ne la poartă, pe fiecare.
De când am plecat din sat Nuța părea să ne accepte mai uşor zâmbetele ironice. Ne aștepta, la poartă, ca o soră mai mare a tuturor. Ne zâmbea când veneam în vacanțe și ne întreba despre oamenii pe care i-am întâlnit acolo , departe.
Mergeam cu ea la pârâu, la spălat rufe. Ea venea cu câteva batiste și baticuri pe care le spăla cu atâta atenție, încât ne distram adesea pe seama preocupărilor ei migăloase.
Mă privea cum înotam, pentru că ea nu a învățat niciodată, și îmi striga întotdeauna să mă întorc sau alerga acasă să îi spună mamei. Atunci auzeam glasul rece al mamei:
-Doriiină!!! Întoarce-te!!! Las` că vii tu acasă! Vrei să te îneci ca Dănuţ?
Şi brusc îmi apărea, pe firul apei, chipul înecat al copilului pe care oamenii l-au scos cu cancea, după ce s-a lăsat asfinţitul şi felia de pâine în care s-a înfipt o lumânare aprinsă s-a rotit ameţitor împrejurul locului unde i se oprise trupul.
Copilul părea să mă privească deschizându-şi ochii vii şi spunându-mi cum îl învăţase mama sa: ,,năşica Dorina,,.
Fusese botezat de părinţii mei şi era şi nepotul tatei. Eu voiam acum să îmi cer iertare pentru certurile şi vorbele de ocară pe care i le spuneam prin livadă, când nu mă vedea mama lui, şi îl obligam să-mi spună tanti, cu toate că eram aproape de aceeaşi vârstă.
Ştiu că de fiecare dată, după ce îl certam  (într-un fel de joacă, cerându-i să devină mai puternic şi mai curajos) îi dădeam bomboane din buzunarul rochiţei, şi cu un remușcare îi spuneam:
-Lasă, că doar nu te-am certat aşa de tare. Tu trebuie să fii mai curajos, doar eşti băiat. Dacă nu te cert eu, o să te certe alții şi o să te doară mai tare.
El își lăsa ochii în pământ și pesemne mă credea tare puternică pentru că nu mă lovea niciodată.
Acum mă revedeam, pe firul întins al apei, fetiţă de 6 ani , obraznică şi arţăgoasă şi îi ceream să mă ierte.
Mama tot striga şi trebuia să mă întorc spre mal.
Uneori înotam o zi întreagă, luând cursul apei, pe matcă (partea de mijloc) până ajungeam în satul vecin, adică 4 - 5 km.
Copiii îmi spuneau mereu că înot cu trupul deasupra apei,, ca o saltea plutitoate. Era ca o înfrăţire cu apa. Apa aceea care furase atâtea suflete de copil părea că mi-e datoare şi mă lăsa ...şi mă îndemna să o domin cu toate puterile.
...................................................................................................................................
După ani și ani, m-am întors în sat . Nuța era singură, îmbătrânită și neajutorată.
Toți ai ei au plecat fără întoarcere și ceea ce ne apropia era faptul că și ai mei erau plecați.
Am privit cu aceiași ochi curtea cu prispa dărâmată dar nu mai vedeam țoalele de sărbătoare, nici pasul bolnav al țaței Dochița, nici oamenii pioși bătând îndelung mătănii în dangătul clopotului.
M-am apropiat cu pasul sfărâmat de curtea casei bătrânești care părea că lăcrimează din geamurile mici. Câinii nu m-au mai lătrat ca altădată. Parcă plictisiți de imaginile dezolante şi de bălăriile care invadaseră ograda, agonizau într-un fel de umbră a amintirilor.
Nuța a ieșit din curtea bine cunoscută și m-a îmbrățișat lăsându-mi câteva lacrimi pe obraz. Apoi m-a întrebat cu un fel de spaimă :
-Ce-o să mă fac eu de de-amu?
Glasul ei se spărgea în glasul de clopot al acelei triste duminici și eu parcă auzeam poveștile și glasurile de altădată venind dinspre prispa din dosul casei.
Erau iluzii. Prispa era goală și mâncată de gura nemiloasă a timpului...
În casă, de pe un perete curat, proaspăt văruit, mă privea cu ochii cusuți strâmb ,,băiețelui,, care părea că își râdea la fel de strâmb de durerea noastră.
,,Băiatul,, copilăriei mele era pironit în niște cuie bătute neuniform în perete și încă nu fusese terminat...Lipseau locuri din cusătură, așa cum lispește câte o piesă dintr-un puzzle care nu îți arată imaginile adevărate şi te lasă doar să le intuieşti...
De undeva, de foarte departe aud doar glasurile pioase, dangătul de clopot și tânguirea vocilor pierdute:
-Dooooaaaamne, iartă-ne...Doooooooooooooaaaaamne, iartă-ne...
Stins...
din ce în ce mai stins...
Înserarea coboară lasându-şi trena
de mătase peste arşiţa
gândurilor mele
nu mai cresc fluturi
cu lacrimi de rouă
stropesc poemele
şi le aştept să crească...

dimineți întârziate

te simt iar dimineață de iunie
întârziată
cu zâmbetul tras peste obraz
ai flori de iasomie
răsădite în piept
și inima a început
să-ți cânte
pe șoaptele de val
nu mă-ndoi aici sub frunte
îți desenez un cer
cu multe constelații
și am să tai văzduhul
într-un țipăt de la un capăt la celălalt
am să-ți așez fotografii cu mame pisici copii copaci și flori
în rânduri
ca tu să poți și să-ți sprijini trupul eteric
atunci când nopțile se sting
aici acum acolo
or să se contopească odată
într-o altă lume pe care am să ți înfloresc
luceferi
suflându-ți aripile în obraz
te las lipit de stăncile târzii
și legănându-ți visul
îți spun povești desprinse de pe chipul lunii
cu magi și
zăpezi de altădată
topite-n lunile de vară.

miercuri, 8 iunie 2011

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce)

misionara: GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce): "Gânduri ............................................................. ...vi..."

Cioburi de captiva... - versuri Dorina Neculce

GÂNDURI-dialog poetic(GD Toma& Dorina Neculce)

Gânduri
...........................................................................................................................

...vine, mereu, o vreme - vremea de a vrea să fii singur,
tu şi asaltul gândurilor tale.
Ca un melc în propria-i cochilie,
te îngropi în durerea din tine:
este cotlonul singur şi ultimul, ce-ţi rămâne doar ţie,
neatins de nimeni.

Zvărcolire mută – poticniri, înălţări,
cum în mersul prin râul ce curge sălbatic
şi-ţi loveşte genunchii, tu te clatini, păşeşti,
cu ochii deja pe celălalt mal... (GD Toma)

.....................................................................................................

Resemnările, toate, se fac ghem:
fir de păianjen descântat;
de strigi, vocea ţi se pierde în hău fără margini...
Îţi mai rămâne sărutul uitat pe frunze de arţar.

Priveşti şi taci,
pleoapa se zbate în oglindă.
În râul spumegat de nuferi,
eternul sugrumă, cu fir de mătase.

Pe lângă trup, se şterge un gând de înserare
şi mă aprind, clepsidră,
să dorm..., să număr..., să tac...

Tu treci.
Tu treci şi strângi àripa în pumnul îngheţat –
trofeu albastru fără mal... (Dorina Neculce)

..........................................................................................................................

Da, gândul..., gândurile invizibile braţe,
se-ntind nemilos către tine:
implacabilă ghilotină.

Lupta e viaţă, din zori, spre amurg
şi umbrit de ziduri se comprimă tăcerea în aur.
Explozia ce va veni, un alt Univers îşi măsoară
Spaţiul şi Timpul, şi Vrerea..., Durerea!
( GD Toma)

şi eu mă țin lipită de buza cerului,
ca un timbru imaginat
pe fața timpului îndemn inima
la pas. mă pierd printre ruine,
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască și să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii îmi sting umbra,
 în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda și venele ni se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
ne îmbată vederea arsă în strălucirea zilei
orbului nemiruit cu pulberea de gânduri…
(Dorina Neculce)

la pas

mă țin lipită de buza cerului
ca un timbru imaginar
pe fața timpului
îmi îndemn inima
la pas

mă pierd printre ruine
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască
să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
îmi sting umbra
în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda

și venele mi se deschid în
corul pruncilor de curcubeu

dincoace de timp

eram unul dintre copiii albi de dincoace
de ferestre
vedeam totul prin vitraliile aprinse în flacăra lumânărilor
sprijinite pe umerii goi ai îngerilor cu pene adevărate
cusute între aripi
tu mă-ndemnai să vin
lumina de afară sufla un polen de aur peste zare
am rătăcit o veșnicie
lumânările s-au stins
corul a amuțit
bătrânele își ghiceau în bobi în mijocul bisericii se cântau balade triste care ne petreceau pașii
în mijlocul luminii
erai tu
cu un nimb apărut instantaneu pe fruntea îmbătrânită privirile ni s-au ajuns și cred că
au mers o vreme împreună
piciorul stâng a început să-mi șchioapăteze cadențat
ca într-o muzică de paradă
îți dicta cum să respiri
ca
să nu te observe cei din jur
pe când îți treceai mâna prin coastele mele
să îmi răscolești în suflet cu jumătățile de gând
culese din genunchii de dincoace de timp

marți, 7 iunie 2011

dărâmată de timp




golită de ștergarul verde
prispa își îndoi genunchiul
să mă primească
dincolo de hotare
glasuri de humă strigau
în culori de asfințit


(pereții mă zidesc în sepia
conturând locuri de taine
cu iarba tânără și moale)


și eu mă prelingeam
pe lângă degetele-mi deshumate
ca niște ramuri arse de răchită
de-a lungul liniei mărețe.

din volumul ,,Surâsul meu gothic,,

CONTRARIA (Dialog II)-Dialog - Dorina Neculce şi Rameel

CONTRARIA (Dialog II)Postat de RAMIEL în Iunie 7, 2011 la 1:00am Trimitere mesaj Vezi blogul lui RAMIEL Dialog - Dorina Neculce şi Rameel


Starea I

Șah pe tabla vieții
cerul s-a decolorat
la asfințit
i-a crescut o altă inimă
aud scâncetul ploii înfundat
în catifeaua veche albastră
din pieptul vânjos cad picături cu sunet metalic
pic și pic neîncetat descântec
se lasă marea necuprinsă peste cortina roșie
ca un trup însângerat
din care ai putea să muști cu sângele prelins
dar se înfing colții în țesta orașului de plumb
desenat
deasupra patului
trag cu coada ochiului
uite a mai căzut un dinte zornăind în burta femeii de argint
s-a mai desprins o geană de pe obrazul vântului turbat
culeg petale de trandafir nobil putrezit
și stau și număr
și număr și stau
dar nu mai trece nimeni
în insula himerelor îmi scald picioarele
în apa năclăită de sudoare
pot ghici
trâmbițez din glas de înger
zâmbesc lung și mut patrioților
le-mpart table de șah cu pioni nebuni regi și regine
mă las în mâna lor moale ca o plastilină remodelabilă
da chiar mă puteți muta
când obosesc zic pas
și am să stau o tură
(Dorina Ciocan)

Cu trâmbiţe măreţe
Cortinele albastre
Grele
Coborând au amorţit
Cine a ucis Soarele?
Sângele din asfinţit blestemă
Asurzitor argintul ploilor
Se înteţeşte
Fecioara vătămată
Noaptea
Sfădeşte iepele morţii
Gata să muşte în colţi de fier
Dar află pace

Acum îi este vremea
(Ramiel)


Starea a II-a

…şi se înfricoșează de oamenii
fără de poeme în dreptul inimii…
pe când eu doar
mi-ascund iubirile furate
să trag din ele
ca din nişte pipe veşnic umplute
cu fluturi vii
mi-acoperi gura
şi tac
şi taci
doar paşii ascuţiţi sincron
respiră dureros sub caldarâm
desoperim triunghiul desenat
pe o margine de timp
faci semn
şi-mi pregătesc ghenunchii
pentru o ultimă plecare
(Dorina Ciocan)

Întoarce chipul dinspre
Stricăciunile zădărniciei

Mai fă un pas
În preamărirea vieţii

Iată Eternitatea !

Rosteşte-şi Numele
În şoapte
Cu dulcele vers
Al inimii vii
Din margine de timp

Perpetuu
(Ramiel)


Starea a III-a

Dar mă petrec
în pas de nimfă
și mă cobori
pe trepte de nisip
în catedrala sacră
să scriem pe tavanul iluzoriu
o altă mahabharata
metiselor pierdute
printre rânduri
avem grămezi de timp
dosite în unghere
stau crucifixele de piatră corodată
și îngerii topiți
în cenușiul umbrelor.


pe cei căzuți
îi-om converti stingându-le
buzele arse
cu apa Iordanului din noi
heruvimul o să le șteargă pieptul
să poată degusta eternul și-mpăcarea
pe când cu glas de sărbătoare
noi le rostim
aceeași rugă de Te Deum
la căpătâiul gropii
ce luminează-n chip de torță.
(Dorina Ciocan)


Inima regelui Stăsăcadă
Încoronată cu spinii urgiilor
Loveşte în racla sluţită
De strigătele cele de din afară
Ale celor ce-au fost

Veniţi fiii rănii celei vechi!
Veniţi şi plângeţi laolaltă
Zdrobirile noului astru
Ce acum încă se află
La răsărit
(Ramiel)

Sursa imagini, Deviantart.

duminică, 5 iunie 2011

surâs gothic





pentru că mă iubeai
așa putred
ca o tornadă anxioasă
am stins în tine sonata lumii


și mi-am încrustat pe buze
(cu pumnalul trupului întreg)


semnul morții,
apoi semnul vieții


și iar semnul...


am început să mi-l vopsesc

până am devenit metresa cuvintelor

(perfectă)


și îți vorbeam despre manechinele uitate
în cimitirul crucilor vii,
prizoniere în vise întunecate.




„-îngerii nu vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic”


și-am început să-mi cioplesc singură aripi din piatră
să-mi însemn pe frunte
poeme însângerate despre oamenii veseli
cu obrazul ascuns în ceară
și crucifixe atârnate în gură...
îți mai vorbeam despre timpul
când mă iubeai,


așa, putred,
cu fața întoarsă în cealaltă parte...


.

îndemnul

aş putea să fiu perna ta cu stele
strânsă în braţe de singurătate oarbă.
apleacă-ţi gândul peste visile mele
ascultă tic-tacul inimii
îi mai lipseşte o coardă
ţi-ar deveni vioară
cu scâncet dezgropat,
obrazul tău să-mi lumineze printre gratii
negura dimineţilor mohorâte
şi piatra ascuţită
să îmi sfarme inima triunghiulară
geometria e totuşi
o ştiinţă cochetă.

haide, mă poţi privi printre liniile subţiri
oglinda mea e încercănată.

aşează-te...
apleacă-ţi gândul...
mă poţi privi.

ne-devenind mai bună...



soarele mă împingea de la spate
și eu îți desenam noi universuri
invadate de molii
cu trupul bulbucat
cu aripile parfumate prin
ochii înroșiți te căutam
-țărână încă nedesfăcută-
să îți povestesc visul care m-a visat
când m-a invadat șuvoiul
îți înfloream o altă inimă cusută cu fir de
trandafir albastru
cu multe clepsidre
de timp mâncătoare
… și săpam adânc așa ca tu
să te bucuri eram aceeași
nu puteam deveni
mai bună și încă
mă visez în visul cu haina ruptă
cu buze incolore astupându-mi
umbrele alungite de sub piele

sâmbătă, 4 iunie 2011

DOAR MAREA....

mă cern...ca o ploaie

mă cern... ca o ploaie de fluturi
ca un sunet de flaut vibrez
dragul meu cu inima de plumb
ochii mei au învăţat să te privească
şi stau de veghe
în poiana fermecată
dresez păsările şi gărgăriţele albastre
să facă tumbe
desenând oameni de fum
atârn copacului din zori
stele zglobii
când te zăresc aşa de după doruri
cu genele înghiţite sub limba de şarpe
nu îmi mai este frig
să-ţi netezesc o karma
pe obraz
las urma de sărut
care nu-mi poate
învia o altă clipă
............................
şi-atunci mă cern etern talaz
peste o mare de trupuri care
îmi fuge printre tâmple
să îmi aşeze moartea
cruce înflorită la căpătâi
tablou cu ochi holbaţi
mă-ngrop în trupul gol
şi iarşi mă petrec tăcut
pe lângă nourii câlţoşi
visez că dormi şi nu
...mă poţi cunoaşte

Interferenţe

Memoria mea te priveşte frust,
de la adânci depărtări
ca o scriitură străveche,
întipărită pe obrazul femeilor îndoliate.

Buze: nuferi pe ape adânci,
toacă şi coboară strigătul în asfinţit
mă traversează o fantomă,
se chirceşte în mine o clipă
doar cât să îţi scrie numele
cu litere de lacrimi.

Închid cercul de foc
în jurul trupurilor noastre
carnea sufletului miroase
brutal a ierburi sălbatice.
Ochiul lui Shiva clipocește enigmatic –
și noi, aceiaşi, ascunşi îndărătul
irisului senin, albastru.

repetabil

Orbii ne lustruiau îndelung cărarea.
Trupul tău mirosea a nisip copt.
Încă mai simt palmele acelea cu gust de caise verzi,
dar n-am să invoc blesteme,
nici nu am să îl trezesc pe Zeus,
să îi cer să-mi zămislească un alt oracol...

Oracolul meu are ochiul stins.
Îşi va deschide cândva abisal aripa dreaptă
şi o să-ţi descopere femeia fără de trup
femeia pe care ai crescut-o în umărul tău stâng.
.....................................................

Și mă desprind din tine, transparentă şi suavă,
ca o voaletă aşezată pe faţa încinsă a soarelui.
Mă întorc repetabil în casa aceea cu nucul uriaş la poartă,
Încercând s-o iau de la capăt, de la capăt, de la capăt
purtând pe umeri himerele tale cu chip dezgolit...

ermetică

suntem închiși în cercuri de foc tăcerile noastre se întretaie în cuțite de cuvinte aruncate pe asfalt încă nu s-a împlinit sorocul Doa...