vineri, 30 septembrie 2011

în piaţa sclavelor

drumurile acelea prăfoase
plimbau parfumul alb
în sus
în jos\în sus
în
clipele spărgeau muțenii
și ea se ascundea dincolo de
auzuri în iubirile arse
putea citi...

(pentru cine vinzi culorile astea îmbrăcate-n iluzii, iubite?
pentru cine dezbraci dimineața de lucrurile de la second hand și scrii
poeme în scoarțe smulse din piepturi de mormânt?)

și privesc stolul pribegit al cocorilor întârziați
gura mi se conturează
într-un surâs de piatră
captiv sub lespedea de granit.

ce sunt eu, întreb
dragostea sau cântăreața care își vinde trupul
în piața sclavelor
pe un talant sau pe o mângâiere deșartă?
în geam iau forme diferite
și-n zori îmi plimb tăcerile
pe rând
în sus în jos în sus în...
morții îmi ies în cale scuturând putreziciunea
își îndeasă degetele și le petrec prin mine.
sunt entitate uitată pe pământ, le zic,
mă însoțesc pașii pustii pe malul vieții tușesc a
neputință
ei mă numesc firesc:
o rătăcire alunecată-n râul styx cu răzvrătirea crescută-n pleoape
am desenată harta veșniciei
scăldate-n ape tulburate.

mă-ntorc în valul nopții și mă topesc
în tine freamăt
de pădure cu arbori vii și brațele
adormite

de nu mi s-ar topi apusul

pământ şi cer nouri şi gând apasă.
eu mă petrec ameţitor prin aburul
împrăştiat de iele în dansul lor de
preschimbate
simt buze de nebuni pe tâmplă şi
degetele îmi îndeasă-n trup
fiori de gheaţă.
...
***
de nu mi s-ar topi apusul aş mai
avea o tâmplă şi poate aș fi alături de mulţimile
dezlănţuite
strigând
cu mâinile ridicate. am și bate

zidul. îl străpung.
trec fără urmă. am mâinile însângerate.
scriu psalmii ce mi-i dictează
vântul şi amprentez trecutul meu pe
razele sticloase mă legăn
aşteptând
un semn
un vis
un nor purtat pe umeri de attila
mă va desprinde iar din pânza mea
mucegăită şi voi trăi
pe margini de cuvinte
încătuşată
în catifeaua roşie greoaie, dar pe alocuri
ciuruită de colți fămânzi.

joi, 29 septembrie 2011

haiku

mâini și lacrimi sculptate /
plâns de cer în mai/
nemărginitul aprins.

requiem albastru



m-am întors cât 
să te sting dar tu încă 
mă socoți scânteie albăstruie și
mă așezi- neliniște- în piept
încep
să ard fără de scrum. 
flacără împietrită în perdeaua cerului
mă topesc în valuri de ceață și tu mă
crezi pârâu înspumat cu
gura veșnic deschisă 
aștept 
ploi de luceferi 
peste umărul cald 

dragul meu cu mască de argint,
eu clocotesc în zori când 
scânteiază macii adun 
grămezile din gânduri înalte 
ca niște turle asfințite 
de catedrale somptuoase 
sculptate din firișoarele de sânge 
gravuri / un mozaic al 
cărnii despicate

ascult 
un requiem albastru
de după zâmbetul permis
îmi scutur jumătățile de trup.
-imperiul meu de frunze- și 
un regat de vestede petale...

miercuri, 28 septembrie 2011

...ar fi trebuit să te cheme elly...

Misionara

...ar fi trebuit să te cheme elly
să ai fruntea măreață ca
o catedrală gothică
în bătaia vântului turbat
să nu te cutremuri niciodată.

ar fi trebuit să mă cheme ally
să am mâinile suave
țesute cu aripi
(un fel de noduri dezlegate)

și poate ar fi trebuit
să ne rostogolim
muți de uimire
în lumea aceea monumentală a
soclurilor fără de statui.

eu aș fi încremenit brusc
desenând doar cu privirea nuferi
pe chipul tău, elly,
mâna mea ar fi poposit rece
până se încheia cămașa nopții
cu mânecile la spate ca o nebună.
aș fi bătut din palmele de piatră
geană peste geană.

tu m-ai fi privit împietrit
târându-ți cu greu pașii metalici
cu mâinile la spate.
m-ai fi iubit...
..........................................
ar fi trebuit să te cheme elly, șușotesc,
apăsându-ți degetul aici în dreptul inimii
(simți?)
sunt ally, și doar pentru tine
sunt
frumoasă...

Stanca



Iubirea lui devenise o durere de demult.
Se lăsa o clipa spre ea, ca o pâlpâire ușoară deasupra sufletului ei, doar atât cât să-i vadă cutele acelea, adânc săpate de o cuminte așteptare. Apoi, vanitos din fire, își lua răcoarea de pe tâmplele ei arzânde, îndreptându-și trupul zidit cu mare migală spre alte, alte femei, cărora le închina viața lui de rutină…cu acel “ceva” sălbatic în privirile-i languroase de cuceritor al fortărețelor medievale…
Pe ea o sacrifica, pentru că se cerea sacrificată. Îl revolta iubirea ei nechemată…nedorită şi totuși uneori o striga…nici el nu știa de ce…O striga din obișnuintă sau doar ca să o umilească?
……………………………………………………………………………………………………
Ea era nepermis de sensibilă…
,,O victimă sigură de care uneori mi-e milă, gândea el,,.
O credea prostă, chiar sub medie, o devoratoare de iluzii pierdute demult, care își ascundea lacrimile sufletului în vorbe goale, poleite cu migală, încă din nopțile acelea albe când cerul părea că se destramă peste ei şi stelele cer mângâieri ascunse.
Știa că e “slabă” în prezența lui, dar se simțea bine încorsetat în gândurile ei şi n-ar fi destăinuit nimănui starea aceea de bine care i se părea înjositoare.
Se voia doar stăpân peste un trup …doar stăpânise atâtea trupuri, aproape șlefuite în marmură, încât trupul ei părea un obiect uitat într-un magazin de vechituri.

Șoptea adeseori:”îmi convine”, ea o să se întoarcă mereu şi eu n-o să îmbătrânesc niciodată…Ar putea să fie fântâna vieții mele, nesecată, din care să mă pot adăpa continuu. Surâdea comparației găsite, așa cum surâzi unui vechi prieten întâlnit întâmplător.

Cum să o răsplătesc?
Dar oare nu am răsplătit-o? Sunt Ulisele ei modern…Mereu plecat pe alte valuri…
Cândva o să mă întorc la ea…N-am timp acum să o mângâi…Mă dor mâinile…Cioplesc prea mult în piatră. Vreau să-mi desăvârșesc opera…Piatra nu se lasă ușor modelată. E dură. E un alt material…Ea e moale…o pot crea după bunul meu plac…Şi s-a frecat la ochi, nu ca să-și adune gândurile sau să-și ceară iertare că n-o mai iubește, ci ca să-i deslușească mai bine chipul împovărat, chipul acela care i se dăruia necondiționat în întunericul din ea…

Într-un târziu, Stanca s-a privit şi ea în oglindă şi nu s-a mai recunoscut : ochii ei erau acum umbriți de o tristețe în care te puteai pierde, părul încărunțise şi în jurul ochilor erau săpate adânc urmele deznădejdii trupului ei prea zbuciumat…
I s-a făcut milă de ea , de slăbiciune ei, de iubirea aceea pe care o hrănise din trupul ei şi care acum agoniza la capătul cerului. Parcă înțelegea brusc toate tainele vieții aceleia ticăloase. Îi venea să plângă şi să răsufle adânc…tot mai adânc, de teamă ca sufletul să nu-i crape în mii de bucăți. Mai voia să elibereze ecoul din răsunetul ei interior, să nu-i sfărâme ferestrele casei pe care a clădit-o, sperând ca el să se oprească şi să o locuiască…
Îi venea să se certe, cu vorbe de țărancă, să se întoarcă la rădăcini şi să-și strige : la ce bun să-ți pângărești trupul, când sufletul tău n-a mai fost tăvălit prin mocirlă? La ce bun fumul asta de iluzii, manuscrisele pe care voit le pierdeai, crezând că ai să scapi, când ele se întorceau mereu la tine?
Își aranja părul în oglindă, mângâindu-și linia fină a obrazului şi gândea că nu a fost frumoasă niciodată şi totuși un “altceva” a făcut-o cândva dorită…Oare era răsplata vieții?…Cei lăsați în urma de ea se rugau să nu se elibereze niciodată şi să-și frângă disperarea în trupul lui?
Era prinsă ca într-un lanț emoțional al slăbiciunilor…,,Unde ai să te duci, femeie? se întreba cu frică de răspuns,,.

Un frig şi o foame de el a început să-i pună stăpânire pe tot trupul…

Era liniște…
Luna s-a înfipt cu putere în cerul nopții şi stelele parcă voiau să coboare clipocind într-o disperare complice.

Ce trist!
Nu-și putea astâmpăra nevoia de prezența lui cu luna rece şi cu stelele astea care sclipesc albastru…
Orice iubire e o robie şi ea a obosit să-și mai înjuge trupul…

De mâine, iubitul ei va fi doar dorul ei …

Apoi, a căzut într-un somn adânc, fără de vise. Un somn cu care avea să se hrănească mult timp Stanca, femeia asta palidă cu doi nuferi zugrăviți pe obraz care se întreba, uneori, cu lacrimi de cristal agățate în colțurile gurii: când o să se termine totul?

Dar viata nu se lăsa și trecea peste ea apăsat, tot mai apăsat…Adesea, o zgâlțâia tare de umeri, întrebând-o nepăsătoare:
-Mai trăiești?
Trăia departe de propriul ei trup, la talpa îndurătoare a cerului, își aștepta iubirea să o dezrobească...

femeia și umbra

Misionara

auzeam triluri pe sub fereastră
lumina se curba ca o femeie amorțită
mă desprindeam din umbra aceea
care-ți tremura privirile fantomatic
pe un colț de noptieră
îți lăsai pălaria și ochelarii imenși
să-și odihnească măcar până pe la miezul nopții
stolul liliecilor siniștri care te răscoleau sub frunte

mă desprindeam cu capul plecat
și mâinile în buzunare
din colțul acela de noptieră
și mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta în buzunar
lângă pieptul de sticlă
cu mare grijă
încet încet
să nu mă sfarmi
să-ți poți privi din când în când chipul
și poate să-ți aranjezi freza
pe când mă privești impasibil
fremâtând alături de femeia de ceară
care s-a cuibărit pe furiș
în umbra mea
într-o noaptea turbată
fără de lună

nu-mi apăsa piciorul peste țeastă!

Misionara

pe cărările bătătorite nu poți culege
parfumul florilor de mai
liliacul și-s strâns demult petala și
tu stai cu ureachile lipite de o lespede
tocită îți coși buzele cu firele de plumb ca
sângele să-ți cânte în surdină a rugă sau
a bocete icnite în coastele ciobite de o spadă

primești pe umeri urmele de zbor și
pasărea cu cioc de fiară își zdrelește-n
stânca părăsită trupul spre a renaște în
amurg

sunt legi și e o lege prin care pașii se
desprind și urma lor mai udă
când și când mormântul nu mi-l privi, nathanael, eu
pot și singură să îmi trag piatra peste piept
îmi trec mulțimile râzând dar spune vorba din
văzduh culeasă:
„-nu-mi apăsa piciorul peste țeastă, preamândre călător,
în cimitir, eu sunt acasă,
tu-mi ești un simplu trecător.” și ai cuprins în mâini pământul ce strigă
să mă păstrezi în rondul florilor de dimineață
să mă mai răscolești din când în când
oi prinde iarăși viață

cu sufletul în palmă- colaj(ella_mann&dorina neculce)

luptătorul
https://www.facebook.com/note.php?note_id=10150103363534708
te arde
întoarce-te-n loc
dar nu-ţi lăsa matca să hrănească alt râu
încinge-te tare cu malul cel drept
şi nu atinge apa cu bărbia
din ea ies fire de timp
suspendate-n cavitatea din plămânul vulturului
de-ţi vor atinge faţa
toate amintirile tale îi vor deveni pene pe aripi ( E. M. )

închisă deschisă

genele ţeseau pe faţă
arabescuri îndoliate
îndărătul ochilor închişi
pluteau mătăsuri colorate viu
lăsând să se-ntrevadă branhia sufletului
din care s-a vărsat odată roua
spre a deschide ziua
floare de lotus
stavilă mâniei râului
ca un nou început ( D. N.)

&
rămâi tăcut

aşează-te aici în linişte


vorba doar tulbură zidirea
de vrei cuvânt
să dai lumină
ziua-ţi va-ntoarce gândul
în mugurul plesnit
la umbra aripilor de colibri
zbătător în pleoapa dimineţii
iar cerul îţi va scrie versul
prin ploaia care va rodi pământul ( E. M. )

zbor

ca o pasăre cu penele înfipte în ochiul stâng
cerul îşi pregătea parada
anotimpului de vise
sprijinindu-şi fruntea
în pieptul primăverilor târzii
înălţa braţele
ca pe nişte lopeţi putrezite
şi gândea că ar putea
din nou să zboare pe deasupra
celorlalte ceruri
sau să nască alte stele
cu cearcăne înalbăstrite ( D.N. )

&
dorin(ţ)a

acestea fiind zise
de trei ori mi-am întors părul
pe deget
plasa ţesută am întins-o hamac
fluturilor
punând pe ea polen


spre încântarea simţurilor
gândindu-mă că poate
gândul ţi se va aşeza ostenit
pudrându-le aripa ( E. M. )

marți, 27 septembrie 2011

mă poți citi și-n braille

Misionara

">
îmi iau inima în palme
să respir nestingherită
la colț de stradă
înfloresc
în miez de noapte trandafirii
cu felinarele aprinse
pe sub spini
doar catifeaua rubinie
acoperă o mâna
cu linia vieții întortochiată
am tras un semn
prin lumile
de sub ape

ies știmele
să se îmbete
cu lumini crepusculare
din nuferii imaulați
să nu mai muște
suflete desperechiate
și dacă mă vor pierde
tu
să mă cauți
în fumul ceslovului topit
când ochii o să-ți obosească
mă poți citi și-n braille.

îngerul de hârtie

Misionara

un înger din hârtie creponată
mi/a poposit aseară
în inimă își dădea singur lecții de zbor:
-dear, nu te pripi...vezi, nu ai pornit prea bine,
trebuie să îți desfaci îndeajuns aripile
și se pornește de foarte sus, de aici, de pe aorta principală
ce naiba, curaj. e doar o biată inimă înfiptă într-un trup banal
dar trebuie să recunoaștem că e răcoare
și merită puțin respect.

îmi tropăia cu toate șase picioare minuscule
încălțate cu botine de plumb
și mă-ntorcea pe fiecare parte
ba uneori mă întorcea pe dos
ca pe-o poșetă ticsită cu nimicuri
uitându-mi măruntaiele afară
își striga în barbă :„upss!”
și mi le arunca aproape neglijent
peste gard.

eu scârțâiam ca o vioară dezacordată
semn că pot să mă și supăr
când viața îmi aruncă îngeri
cu botinele de plumb
în spate..

sunt doar un drum

Misionara

pe când străzile îşi ascundeau trotuarele
noaptea
mă traversau
cu rânjetul fixat pe buze
jivinele cu colţii de fier
stam relaxată
să nu-mi înfingă ghearele
în spate

(de mult timp mă știu
sunt doar un drum
udat din loc în loc cu picăturile sudorii
ce-ai crede că sunt lacrimi)

în miez de noapte
liliecii sapă adânc în mine
noi labirinturi
culoare ale nebuniei
apoi îşi lasă amprenta în măruntaiele mele
cresc mii şi mii de gânduri culese de
prin podurile împăienjenite și
dorm
adorm cu lacrimile aprinse-n gene
am sforile înfipte
îmi spui că am fugit din visul de copil
spre tine
să îmi aşezi
pe frunte  raza şi nimbul argintat
să-mi poleiesc tăcerea
pe margine
strivind în gură firul
unei albe crizanteme

luni, 26 septembrie 2011

Diane Arbus şi iubirea delicată pentru „monştri“

Diane Arbus şi iubirea delicată pentru „monştri“

Misionara

Am vrut să-ți număr coastele din trup



Să văd de n-ai cu una-n plus,
Dar tu te-ai dus
îÎ sânge de apus,
Şi încă mai aștept pe ochi
Acel sărut adevărat
Mă-întreb de te-am pierdut și
Mă-`nfior (ne)vinovat/
Ca un răvaș ucis/
În nemilosul gând ascuns în vis...

Am vrut să mă întorc din rai,
Din trista amintire pe
Chip cu florile de mai
Culese din povestea
Închipuită de iubire.

(dar m-ai închis sau
poate m-ai ucis, în prag
de paradis)

Şi-atâtea nopți te-am așteptat,
Fantomă pietruită în păcat,
Tu n-ai venit, doar m-ai strigat și
M-ai stârnit, când pasul meu a adormit.

Prin stropi de lacrimi
M-ai cutremurat.
Te mai întreb şi azi.
 Și-alaltăieri te-am întrebat :
-De ce-ai strigat?
Şi  mi-ai bătut cu aripa în poartă, iară,
Să se aprindă stelele-n cămară?

Ai spus că ochi`-mi negri te-au chemat,
Dar eu doar sufletul ți-am adăpat
Dintr-un surâs pierdut,
Pietrificat...

when no more can sleep

Misionara
When no more can sleep
chaotic shouts voices in me:-can't keep everything!

my memory look you rudimentary
in the old rocking chair
under the bones of the head I walk
daily
the same hand
I throw at ghenă
piles of thoughts
with the brilliant eyes
and imaginary hands trembling

I slap it over souls and get off
they throw into the wind
expect
to slip on water sky
as a stranded iole
bearing-n white canvas
mulțimile Suns mouldy
found in wet lands
where my țeasta is moved exceedingly-n thousands of smithereens
mixing my mind
with a beam of light sepulcrală
fantomatică on when a shadow
is my face vestejește-n
covering me with powder of stone
When no more can sleep

fata de fum

Misionara

fata de fum îmi arunca
peste umăr
scântei aprinse
din tălpile goale ieșeau
multe focuri
cu limbile ascuțite în soare
mă spălam și îmi pieptănam
gândurile regăsite stinghere
pe singura tarabă
a talciocului de suflete abandonate
se vindeau dimineața mere verzi
fata de fum te striga
și îți strecura pe nevăzute
bucăți de stele culese
din grădina bucuriilor
pe când roua încă nu se uscase de
pe iedera întinsă...

au început și corbii să mă pască

Misionara
mi se face frig când noiembrie mușcă din
gutuie și mă urmăresc ciorile cu chipuri de
vârcolaci cu aripile dezgolite încerc zborul prin prund
caut suspinele pierdute
și trec și tac
la marginea tăcerii nu e loc de aprins candele
sunt doar urme de umbre cuibărite în suflet și
ramurile s-au uscat în piepturi răgetul leului
singuratic
sparge zarea în fâșii

și ieri vântul îmi șuiera un gol imens în tâmplă
ascund țărmuri cu nisipuri înstelate în care îmi
închid norii de lacrimi și cerul parcă traversează
aripi de cuvânt


bat cu pumnii în ziduri legendare bărbații troiei au
apus de mult. răspunsul mut al morții sângele curge dar
scrie legi cu unghiile încovoiate ca niște seceri ascuțite
taie
calea în părul sârmos
cresc florile copacilor sticloși. pe umeri corbii solitari
ard focuri părăsite în catedralele de fum
genunchii se ridică frunțile adorm suav în murmurul de rugăciune
strigă:
-iată, femeile acestea de argint au părăsit oglinzile cu ape cristaline fără maluri
adapă
suflete uscate ..

spre dimineață ies toate mironosițele cu chiparoșii strălucind pe brațe își piaptănă
cu dinții zilele cernite și plâng cu sânge
plâng cu vânt

zi-mi pentru cine plâng mulțimile astea fără ochi,

împrăștiate?

bocetul lor îmi apare acum ocară și nu știu dacă sufletele sunt izvoare
căci uneori mă simt pe jumătate în mormânt
pulsează
lacrimile tale scurse și ochiul sufletului îmi spală
sânii noroiși și mâinile-mi îngălbenite
te cuprind

albesc a moartă cu zâmbet schilodit de pasăre rănită cu
cioc de cretă îți ciugulesc pe buze firimiturile de pace și-ți iau cu mine liniștea ți-o-ngrop
pe jumătate în pământ

dar, stai!
nu-mi mai umbla prin creier
cu ciocul nesătul au început și corbii să
mă pască

eu mă vopsesc strident
în verde să nu le mai rămân frântură pe un câmp

un proiect inedit pe facebook

și spui că-ți sunt străină

Misionara


Se năştea lacrima,
în pieptul golit de iubire
veneau păsări flămânde
să ciugulească din suflete
fără vise,
să se adape.
Tăcerea se înăsprea
ca o mână bătătorită de pietrar,
cobora în trup
de zbor înfrânt.

dar voi îmi daţi palme umede
să le adulmec,
să le aşez pe frunte,
tu îţi ascunzi, vinovat,
chipul,
pe după o perdea îngălbenită
de timp, bătut pe muchie
şi spui că-ţi sunt străină.

(Eu sunt străina
ce se înfruptă
din palme umede
şi îmi cobor, din ceruri, pasul
în apa ce începea
tăcerea să ţi-o tulbure).



Las şi astăzi mii de păsări
să ciugulească din suflet fără vise.
Îmi spui că-ţi aminteşti de mine?
Cărarea cerului e-ndepărtată,
e-acoperită, în amiezi,
de colbul auriu de piatră.

(Gura mea a-ncremenit întredeschisă
mă-ntrebi nedumerit, şoptit:
-Mi-ai spus ceva,
prin ceru`acela aburit
de aerul ce ne-nsoţea
atunci, demult, poate
... cândva?)


(din volumul „Lumea din oglindă”)

duminică, 25 septembrie 2011

doar temple dărâmate

lașitatea m-a scuipat în fața
şi mi-a închis ochii
cu degetele boante
într-o tăcere oarbă
mi-am pus ochelarii fumurii
înfăşurându-mă în mătase veche foșnitoare
am pornit spre…
…mai departe
nu există ziduri
doar temple dărâmate
cu falşi zei trăind în galerii 
în care moartea se crede femeia
strident rujată dansând nebună
pe masa ignoranților absurzi
cere pahare de cristal
umplându-le cu goluri

vineri, 23 septembrie 2011

umbra mea s-a desprins

Misionara

umbra mea
s-a desprins
în zbor hodorogit
ca o cucuvea
cu aripa zdrobită
în talpa cerului

a curs pe lângă
ochiul tău stâng
și s-a oprit pe
umărul cel drept
din cealaltă parte

visez - au lunecat stihiile
ținându-se de aripi,
topindu-se
în luna galbenă de miere
ca să mai scalde
moartea la poarta veșniciei
în râuri spumegate de lapte
matern

harul celorlalți
s-a abătut asupra
zborului prelins
și după ei se-nchise poarta-

mai vrei o liniște cu chip de jad?
hai, bate iar la poarta cerului...
și-ți va deschide
aceeași cucuvea cu
aripa zdrobită...

joi, 22 septembrie 2011

privesc prin ochiul șarpelui

Misionara

ascult cu urechea lipită de cer
valsul ploii
cântecul ei se sparge în mine
stropii mă ard în palme
picătură cu picătură
ca o rouă cristalină culeasă de pe un obraz solitar
eu mă preling
în umbra pământului
amestecând gând în cuvânt inimă în şoaptă
sensuri noi cresc tot cresc în spatele meu
ca nişte bucăţi de aripi.
vântul parcă mi-ar fi prieten legendar
îmi mângâie trupul
în şuvoaie răcoroase pletele mele se împletesc printre ramuri ucigând scâncete tardive
din gura dimineţii ies aburii de mai.
privesc prin ochiul şarpelui
abisul care se oglindeşte pe faţa lumii în firide adânci.
...........................................................................
cât să fi trecut
de când am uitat să mai respir?

ți-am mai vorbit?

Misionara


-ţi-am mai vorbit despre dragostea mea?
aşa te-am întrebat atunci
când îmi cuprindeai în palmele ude
obrajii înfierbântaţi…
dargostea mea a uitat
să mai traverseze strada
şi a rămas ascunsă
pe sub faţa translucidă a trotuarului,
uneori,
bocanci noroioşi
calcă apăsat peste ea.
când mi-ai atins din greşeală coapsa
am tresărit
mi-am amintit ce ţi-am promis
cândva, o să-ţi modelez
un copil proaspăt din care să poţi muşca.
o să cobor scara
până în inima pământului
şi o să adun lutul cu gust amar
din crengile uscate ale copacului.
da.
am fost acolo şi
am urcat împovărată
ca să îţi modelez gândul
(copilul acela cu obrazul de stea)
…………………………………………
uite.
şi azi cobor scara,
treaptă cu treaptă,
ca să adun lutul mustind a viaţă
şi să-ţi nasc măcar pentru o clipă
copilul cu chip de înger îmbătrânit
şi sufletul rotund
de pasăre ibis…
tu doar aşteaptă…
!aşteaptă

Little Casanova



Misionara

pe o muchie de cuțit

Misionara


m-am trezit pe o muchie de cuțit cu o durere ascunsă
în ceafă am refăcut numele tău din fire de nisip
ca pe un fluture neînaripat veșnic pasager neobosit de la
marginea zilei până în adâncul nopților. luna a suspinat argintiu
cu lacrimi de fecioară mi-am petrecut umerii printre norii sticloși
fără să-mi pese că m-aș putea tăia în gânduri ciobite sau amintiri
sfărâmate care miroseau a stărv și a cântec putred pe o vioară dezacordată.

și te-am urmat. ramură uscată cu ierburi acvatice topite pe obraz
nu m-ai știut nu mi-ai simțit mâna ce îți poposea noapte de noapte peste
nasturii înflăcărați ai cămășii de toreador aflat într-o luptă continuă cu taurul scobit la tine-n palma dreaptă. treceai hoinar și oasele îmi trozneau
a cântec hindus ochii mei descântau și vărăjeau apa bătând în tobe cu sufletul pictat

treceai la braț cu veșnicia femeie mândră și umbroasă
care îmi troienea cărarea,
aș fi putut să îți opresc pentru o secundă respirația
în care mi-ai cules aripile și le-ai așezat pe umerii de îngeri ca să-ți încerce zborul printre astre. dar am foșnit doar mâinile în aer,
ca pe o neînțeleasă chemare și ți-am lăsat pe câmpul înflorat al cămășii povestea asta stoarsă din pletele indienilor sinoux.
ca ei să își croiască arcuri. din coastele noastre

m-am vândut pentru o noapte de dragoste șefului de trib.
să îți pot culege greieri proaspeți cu aripile umezite.
și ei să-ți cânte imnuri de iubire topindu-se la tine-n țeastă,
apoi stingându-se pe buzele-mi prea arse de nisip...

miercuri, 21 septembrie 2011

statui agorafobe

Misionara


nu aș fi vrut să mi se tulbure
firele de nisip
imperfecțiunea era lumea aceea
echivocă
uitată la margine de spațiu
la capăt de timp
te-am regăsit
învăluind cu privirea
albastrul razelor stelare
erai atât de ascuns
ca o pagină de catre
pe care nu a mai deschis-o nimeni
mă cutremuram întrebându-mă
cum ai putut să dăinui
singuratic
în pântecul Universului
cu unghiile adânc înfipte-n palme
și firul de sânge
te înfășura ca o plasmă
apoi se prelingea
râu
căutându-mă printre nebuloase
pășeai cu grație
lăsându-ți doar urmele roșiatice să scrie versuri
pe mătasea cerului
eu mai citeam până după miezul nopții
basmul cu spiritul închis în lampă
și te credeam dintr-o altă istorie
marcată în flori de lacrimi
izvorâte din adâncul ochilor căprui
și așteptam
și așteptai

(două statui agorafobe cioplite-n piatră
celor două porți ale piatzetei)

iar firul se destrăma
într-o poveste care-mi zvâcnea în piept
de nu o mai puteam ascunde
în dosul palmelor mărunte

PENTAgramă

Misionara

doar zilele mai pot pierde
franjurii mătăsurilor alese
așa-mi spuneai atunci
când spărgeai cu degetele fereastra
și-mi îndesai cioburile sub formă de stea
în locul pe care l-ai numit
inimă
răsărea un copac
de ceară cu frunzele despiacte
ca niște brațe amorțite
și dacă nu am crezut
ai urcat pe munte
până aproape de cer
și ai scuturat zile coapte peste mine
curgea mierea cu buze de salcâm
pe care o culegeam prin ochii tăi
topiți în lacul cu malurile lovite
de poalele cerului zincat
și-n piepturile noastre creștea
o altă stea cu marginile mai rotinde
așa ziceai atunci
când soarele se odihnea pe umerii
rotunzi

traversez în fugă marea

Misionara

risipit în insomnii
irisul își desface stins petalele
peste brațele de gheață
sărut veșnicia pe fiecare parte
îmi lipesc pielea înfierbântată
de malul tristeții
mă leg
ca de un catarg
las umerii să-mi deseneze o cruce
pe mătasea străvezie a cerului
traverseaz în fugă marea.

de departe văd cum îți curge sângele prin vene
ca un râu înspumegat
fruntea mea mai încearcă o fugă
respir
fac semne stelelor să se aprindă
în maxilarul tău crispat
pe când îți exersezi ultimul glonte
să vezi dacă mai sunt o țintă bună...

zeii ne strigă
nu
și adunăm în palme zăpada zorilor de zi.
șterg apăsat închipuirea
ce ne schița pe șevalet
uitarea...

marți, 20 septembrie 2011

UNIVERSEBOOKBLOG: Webit 2011 şi România Mare Digitală

UNIVERSEBOOKBLOG: Webit 2011 şi România Mare Digitală: De departe cea mai plăcută surpriză a acestui concurs pentru noi ca români este România Mare Digitală. România se află pe locul 2 mondial ia...

Misionara

UNIVERSEBOOKBLOG: Webit 2011 şi prestigiul României

UNIVERSEBOOKBLOG: Webit 2011 şi prestigiul României: Emergenţa est-europeană este pe primul loc in atenţia Comunităţii Europene, iar cea din Industria Digitală in mod special. La iniţiativa M...

Misionara

femeia și umbra

Misionara
auzeam triluri pe sub fereastră
lumina se curba ca o femeie amorțită
mă desprindeam din umbra aceea
care-ți tremura privirile fantomatic
pe un colț de noptieră
îți lăsai pălaria și ochelarii imenși
să-și odihnească măcar până pe la miezul nopții
stolul liliecilor siniștri care te răscoleau sub frunte

mă desprindeam cu capul plecat
și mâinile în buzunare
din colțul acela de noptieră
și mă nășteam numai pentru tine
că să mă poți purta în buzunarul de la piept
cu grijă
să nu mă sfarmi
să-ți poți privi din când în când chipul
și să-ți aranjezi freza
pe când mă privești impasibil
fremâtând alături de femeia care s-a cuibărit
în noaptea fără lună
în umbra mea

pe dealul morții, pământul scurmă urme

Misionara

calc apăsat peste corăbii eșuate îți desenez cu
raze despletite chipul de astru al zeului păgân centaurii
regatul blestemat irozii din pretoriu și...undeva foarte departe
e marea
dans zbuciumat în
care îți culc puzderia de umbre răsucite
peste mormânt fac multe cruci din aripi translucide
îți modelez frânturile de tâmplă și amintiri cu ochiul încă viu.

-auzi, iubite? bate iarăși toaca pe dealul morții pământul scurmă urme și se dosește în puncte înnegrite. cerul strănută tușește ftizic. aruncă ghemotoacele de scame și nu mai are strălucire. se pleacă peste noi o ceată răzvrătită de îngeri zdrențuiți cu penele albite-n sânge cântă, cântă înghenunchind și clipele albastre și zborul glasului de plumb. noi căutăm toiagul să ardem păcatul ancestral sau să ne îndrepteze spatele încărcat de multele fantasme încolțite.

deschide cerul baierele toate și plouă până în adânc de iriși aripile ni se răsfiră. cuprindem universul în fâlfâit angelic peste zare ne topim.

primește-mă în stratul tău de ceară. lanul de in se zbuciumă într-o poveste neadormită peste zare noi luminăm ca niște candele aprinse în ritm de pleoape
tremurând.

doar simple gânduri

Misionara

creierul nopții vuiește îmi
numără frica în boabe înstelate de
anotimp. timp/cesornic mut nu mă întoarce
umărul meu e fragil. încheietura mâinii
mi-este roasă. molii flămânde mă cuprind cu incisivi puternici mă sfărâmă fir cu fir
dispar în craterul refuzului mi-alunecă și gamba dreaptă. trec aiurând pe lângă zidul de hârtie citesc anunțuri citadine: a mai murit un câine, pomii din sat au început să cânte rugăciuni deșarte. și mă aplec adun în podul palmei clipe efemere vecinei de la trei îi cresc trei inimi în fereastră și totul pare să mă mintă. îndrăgostiții fac dragoste pe stâncile pleșuve un vultur încordat sfâșie prada și eu trăiesc. trăiesc ascunsă, nevăzută, cu buzele aprinse ard visurile tale. mă chemi în maluri sprijinim durerile de punte și trecem râul cu miile de umbre urlând ca leii a pustiu.
.....................................................................................
o cucuvea își mângâie cu gheara aspră puii. un om își strânge zilele în sac și face loc să treacă ciutele spre înserarea cea eternă.

luni, 19 septembrie 2011

OSTIUM APERTUM

Fără de şoapte

starea I


ca să îmi găsesc sprijinul morții am
înghițit mulți copaci desfrunziți și fluturi
cu aripile plăpânde mi-au clipocit în chip de
vârcolaci

peste obraz
azi cern din sita zădărniciei secundele tăcerii le
aștern peste câmpurile aride sămânța lacrimii albastre cusută cu
fire de cristal pe rochia cernită a înserării
cresc herghelii neîmblânzite

și
eu stau așa statuie neclintită fără de gânduri
fără de șoapte o să
înceapă oamenii să îmi bată cu palmele în
tâmplă să îmi zâmbească sau poate să
hohotească încercând să-mi dezlipească pleoapele înțepenite

totul a fost un joc fără de miză

dorm goală și nenăscută încă pe o lespede din piatră simt
lacrima strivită în plamele frunze cum îți descheie cămașa cu
atingeri de buze moi și mușcătura viperei în umărul tău alb

spre dimineață suntem doar noi lipsiți de sensuri
dezbrăcați de hainele care ne încătușau în visuri sclipim în
formele de gheață și-n flacăra de jad

îngerii mei timizi haotici se dezlipesc din granit răzvrătiți
își pipăie zborul prin trupurile noastre zburlindu-și copitele
aruncă bulgării de foc peste un joc fără de miză

totul a fost...

(de dorina Neculce)

 

Carnea

Lăcaşul morţii

Căpăstru de înfrânare este

De către pustiiri

 

Limbile sunt împietrite

Înaintea zilei celei de a opt-a

S-au lăsat umbrele sluţitelor neputinţi

 

Nimic nu mişcă

Pare doar

Oricât ar fi timp

Zadarnic este

Pe lângă nesfârşit

 

Zadarnică şi gloata

Acum râsete

Apoi bocete şi tânguiri

 

S-a ridicat viteazul

A izbit în temelii şi lumi

Iată-l cum se aşează

Spre a nu se mai ridica

Iacătă-i şi prada

Moarte şi viermi

 

Goi suntem toţi

Dar îndrăznim

Căci scântei

Din Lumina cea înaltă

De mult au coborât

 

Pentru Lumină

(de Rameel)


 

starea a II-a

 

malurile cerului se apleacă peste umbrele înserării

trecători cu gândurile pustiite își descheie
nodurile sufletului lăsând răcoarea să inunde valul.

unde s-au pierdut cărările? unde s-a ascuns zarea?

corbii învărt aripile ca niște ciocli cu mânecile ridicate
invocând durere. apele tulbură.
mințile se zvârcolesc . viață soartă destin?
întrebi plecându-ți capul și nu aștepți răspunsuri
o întrebare două ți-e destul cât să nu închizi ochii.

vise de diamant îmbrăcate în haine de tăcere.

pentru cine sculptăm izvoare? pentru cine eliberăm pădurile
încuiate în tablouri îndemnând turmele să pască?

zădărniciile astea nu se vor sfârși
niciodată. cineva cu mâinile aspre va schimba din când în când
decorul dar va lăsa destulă vopsea
ca măștile să se sluțească.

mulți așteaptă cu capetele aplecate convinși că
totul are un final...

 înțeleptul sună cornul. se adună ploile-n vaduri și
obrazul meu primește lacrima să-l sape

(de Dorina Neculce)

 

 

Neştiutoare

Pe drumuri lungi

Şi cărări scurte

Din neguri hoardele

În pelerinajul lor

De întoarcere

Sunt

 

Ochii tot mai orbi

Spre certitudini

Picioarele îngreuiate

În minciuni

 

Sub dălţi de împrumut

Tocite şi ştirbite

De acum

Pietrele încă sloboade

Izvoare vii

 

De la stânga

Şi de la dreapta

Amestecată ţârfa slabă

Prin foc a arătat

Vestigii mari

 

Dar ştiu şi ştii

La ultima chemare

Cornul crapă

Şi cardinalele

Pe toate le-a răpi

Iar înţeleptul

De mult

Va fi muţit.

(de Rameel)


starea a III-a

 

chipurile se schimbă de douăsprezece ori
câte zece spunea copilul în capela aceea pustie
 se adunau uneori în jurul lumânărilor topite, capete.
 glasurile se înalțău către ceruri. dar tu nu apleca
niciodată genunchii fără să ți se ceară vamă
 și lasă boabele sfinte să alunece în râuri,
omule, dalta o să-ți sape în
suflet se va face uneori lumină tăiată cu
 raze calde și tăcerea ta : uite, e rece, are chip de șarpe

poți să și strigi. umbra o să-ți urmărească valul,
 piciorul se va desprinde. pe soclu e  cu durerre.
e liniște acum
în templu sacerdoții înalță rugile și
smirna curge, curge la tine
în piept. aștept o pace ca
o dezgropare

(de Dorina Neculce)

 

 

Fără de şoapte

Şi fără de glas

Pustiul

Buza îşi întinde

Candelele deşertând

Vremile ni le-a secat

 

Geniile aureliene

Călătorii de pe vase

Spre dimineţi

Lumânări mistuite

Copilul singur nou

Le-a petrecut

Dintru început

Pe fiecare

 

Furia trufiirii

A dezbrăcat capela

Înspre răsărit

 

Este mereu deschisă

(de Rameel)

sursa imagini - DeviantArt

o linişte cu ochi albaştri



s-a împlinit sorocul zic doamne
toate-s precum le ştii
în viaţa mea personală cu
punct şu virgulă
de la capăt
toate
atât de cunoscute
îţi sunt şi
dimineaţa începe utopic
trec fără sprijin
pe lângă aceeaşi cofetărie
de pe strada principală
ursuleţi de zahăr şi iepuraşi
caramelizaţi îmi zâmbesc înjurând
de mama fac gesturi obscene
ascunzându-şi mănuşile după perdea

o iau la vale
împiedicându-mă de piciorul de sticlă
al bătrânului cinematograf
îngândurat
îndemn trecătorii
să intre
să intre
iată iată
se dă o nouă bătălie
cu timpul cu trupul cu oasele cu pâinea cu vinul
a cui e vina
de ce-aţi intrat mult prea devreme
în armură
cu pantofii scofâlciţi
cu tristele costume demodate
aşa le trebuie
mă destrăbălez eu
în gând mâna înnegrită a împăratului de plumb
împărţea scuturi trecătorilor de rând
le lua mult ca să-nţeleagă
lacrima gigantică
lumină răstignită îi spun
vino
vino mai repede
tu clipă cu potcoave de argint
ţintuieşte-mi într-un loc
viaţa asta a mea hoinară
vreau multă linişte
de lut
ce zic
e multă linişte
cum n-a mai fost demult
o linişte cu ochi albaştri
personală
aşezată ca un strat de praf
peste plămânii mei deschişi
într-o prefacere
o devenire de granit
muuult controlată
sper să-mi ajungă
până descarcă morţii noşti
zgomote pustii
de mâţe atârnate
..................................
totu-i la fel ca înainte
e linişte şi
nu-mi mai este frig
oooooo vieţile mele dezbrăcate
utopice destine mâncăm(trăim urâm iubim şi uneori mai încercă timid
SĂ ŞI MURIM)

în cafeneaua tapetată cu fluturi vii

te-am regăsit după îndelungi căutări
pe maluri de zare și în ape de gânduri
îți muști degetele cu sârg să-mi simți durerea
tremurând.

durerea mea are gust de sete și de pâine, fără
să știi îndoi ziua de mâine pe margini apeși jumătăţile
de visuri și adormi în tine cu palmele țesute în
suflările de vânt.

ceasul cinetic își mișcă limbile haotic, întreit
vibrează, vorbindu-ți despre râul morții cu fălcile
încrețite și ochii sfredelind în piatră ne cresc
cioturi de aripă în talpă, spinul se îndeasă lăcrimând.

stelele ne absorb pentru o clipă, suntem pauze de moarte în
mișcare, secunde obosite între un ding și un dang murim, trăim,
iubim.

mă-nchid în dosul unei paranteze punctate de ciocuri înnegrite
să nu văd corbii scuturându-și sunetul macabru,
te simți puternic și încleștezi dinții de castor în
ciobul dogorit de soare :-până la mecca drumul tăcerii este lung,
îmi zici și îmi presari în cale încovoiate semne, prea multe :???

și ploaia cade, cade peste mine cu gust sărat de însetare eu te
pierd, te caut în ipsosul ce ne-ntărește încremenind pe buzele-mi
spuzite surâsul tău de rege peste lumile de piatră trec apăsat: un secol
a
murit. noi mai urcăm o treaptă. eu îți adun amurgul în pumnii
spoiți cu ploi de bucurii și sfărâm bucățile de viață trecătoare.

mișc degetele înghețate peste tine, dar tu în2, fără să-ți pese,
șoaptele nopții pe margine de gând și tot îmbraci zadarnic zorii în
mozaicul razelor plăpânde murmuri bucățile de cântece serenice,
eu legăn icoanele cu îngeri. atlas ne crede iar nebuni. ..
...............................................................................
în cafeneaua veche, insalubră, doar umbrele noastre se apleacă din când în când ca să dezlege norii și iar se adâncește rana de pe umăr, dar e răcoare în casa asfințită, tapetată cu fluturii vii, ochii nu se-ntâlnesc, ci spun povestea
corodată (despre un el sau despre o ea), pierduți între un zâmbet fugar și-o nemiloasă mască

de granit...

duminică, 18 septembrie 2011

upanișade




Nu trebuie să tremuri
e doar lumina
când se arată zorii
ea își strecoară mâinile
osoase prin ferestre
eu mă retrag
mă ghemuiesc foarte departe
frământ în palme lutul
amestecat cu roua
culeasă în cupe de micsandre
și-ți modelez aceiași Chriști
cu fețe suferinde și coastele străpunse
atinge rana și-ai să crezi
pe când viorile s-ating
vibrez
nu simți
și-mi scrii pe trup
Upanișade.

îmi plec fruntea de Medee

Misionara

Îmi plec fruntea de Medee

Sufletul te strigă-n limba
sufletelor adormite
ce nu îndrăzneau aseară,
când dormeai, să te sărute.

Frumuseții tale sacre,
mâna mea,de moartă-vie,
îi înscrie-n taină șoapte
și-o îndeamnă să reînvie…

Iar urechea se deschide
ca stăpân pe lumea largă,
fulger trist pe trupul tău,
unde ochi ascunși adună,
cum și-adună ochi pe coadă
întristata de păună.

Și prin gânduri trecătoare,
îmi plec fruntea de Medee.
Îmi duc ciuta la izvoare,
să îți fac din ea, femeie.

miercuri, 14 septembrie 2011

sunt femeia cu gândurile întoarse

Misionara

o tăcere în + sau în - nu are cum să te mai sperie de labirinturile
mele subterane în care trăiesc de o veșnicie îmi rujez buzele strident cu
un roșu carmin desprins de pe frunzele moarte și mă încalț cu sandalele noi
din piele de șarpe cu tocuri foarte
înalte mă privești prin peretele de sticlă
fumurie pentru o secundă îți apar ca o târfă tristă cu chip de eroină încuiată înapoia tabloului sunt decăzută și abuzată ai vrei să mă și mângâi. întunericul din mine te răscolește și-atunci chiar mă sfâșii zgârâind pânza învechită cu degete prelungi cu teminații de gheare întărite sângele meu te alină. setea e cumplită stai pândești te rogi
să treacă o vietate cât de mică nu mai contează

dar zilele ca și nopțile dragul meu îți dau dureri de ape zbuciumate și
nu uita că încă ne mai putem strecura mâinile ude unul prin celălalt în albul prezenței acestea înșelătoare ne plesnesc mugurii și iar înflorim rezemându-ne de zidul plângerii lăsăm corbii flămânzi să ne ciugulească ochii îi indemnăm chiar cu mierea din glasuri: hai ochii noștrii sunt două nesecate izvore pentru voi om curge aici în șopot ascuns și în șoapte nespuse avem o doză de cianură ascunsă în plomba măselei de minte oricând o putem sparge așa că moartea e doar o aventură fără prea multe taine...

sunt femeia cu gândurile întoarse și îmi cubăresc durerea în piepturile sumbre și osoase pot construi pot țese pânza cu cele opt picioare eu refac de fiecare dată drumul până la jumătate las pasul corbului bătrân să își târâie aripile pleoștite să își rotească lacrimile hexagonale să te-ntrebe cine am fost.

am fost femeia cu pasul infernal bocănind peste tăcerea ta de moarte
neliniștea din mine te incită. nu va-nceta nicicând să îți cuprindă ochii să-și caute cărarea spre lumină.

luni, 12 septembrie 2011

poveste de demult

demult nu mă mai înspăimântă păianjenii cu barbă

burtoși de prin podurile părăsite

am cules cutia ruginită plină cu banii

de altădată. bani adevărați și mă întrebam

deschinzând în mine pleoape cu ochi albiți de sete

dacă nu înadins mi i-ai lăsat ca să îmi cumpăr îngerii de plumb

lumânări sticle cu mir toiage de ceară crucifixul din plastic.



zornăi monedele acelea aproape vorbitoare

și muștele cu burțile plesnind de atâta

sânge albastru mi se așază pe mână în straturi

adulmecând metalul corodat din palma

crescută ca o ramură de salcie.



aud glasuri stridente strigoii plesnesc

de ciudă cu usturoiul între unghii

îmi vorbesc în miez de noapte ca și broaștele cu

picioarele uscate și ochii bulbucați:



-uite urma sărutului de-aseară ți-a lăsat

semne de moarte

pe spate

numai iarba fiarelor te mai poate vindeca...



mâna mea începea să doară

pe creștetul copilului cu părul bălai

peste dealuri și umbre

văd zidul

și-mi zic:



-lasă, lasă, nebunia asta a hârtiei

trebuia într-un fel vindecată.



privesc nepăsătoare amurgul însângerat

îmi strecor

pe nesimțite

mâna în plasă

scot vulturul pleșuv și îi strivesc flămândă în dinții de platină, ciocul masiv din piatră.



mama îmi face semne de pe coama zărilor albastre

să intru în casă. va fi furtună.

în astă seară.

duminică, 11 septembrie 2011

surâsul meu gothic (4)- din noua trilogie Gothic solitude

din scoarța copacului bâtrân ieșeau stafii cu gust sărat
pe degete și verbele sluțite. pe limba lor puteam și eu. vorbi
nu-mi era greu :
amestecam puțină smoală cu trei sau patru stropi de boală și
 frământam tăerile de mai  în incisivii ascuțiți
în care erai gata
gata să te tai.


-hei, omule, stăine, nălucă zămislită în toiul nopții,
ce stai ținându-mi calea, în fața porții?
şi morții tăi sunt liberi
se preumblă prin orașe, neîntrebaţi,
pe dosnice străduțe au început o vânătoare
de șoareci aripați...
hmm! îți și miroase a pradă? simt nările cum se frămână
ca o tumoră de deochi,
ooo,,stai în banca ta, amice.
șterge-ți albeața de pe ochi.

te crezi nemuritor...ai buzele deschise?
te-ncui-napoia unor
tiranice frânturi de vise?
adulmecă o moarte...iată, e mai de soi,
măcar te-așteaptă cu brațele încleştate
și vorbe de ,,apoi...

coboară-te în forță. cămașa te așteaptă.
nu-mi dărâma toți stâlpii de la poartă.
e noapte? ei, și ?
păianjenul pe sânu-mi drept își face cruce...
privirea mea de foc e aprigă, în paradis te poate duce.
din sânul stâng voi slobozi macabre incantații
şi-ţi voi striga din cruce
mulţimea de ovaţii
să îți răsune în capele ca vorbe de ocară,
 priveşte-ţi rănile săpate!
armura ruginită a  început să doară.
-dar, uită-te, nici nu vedeam aseară,
ai buzele din pâine,
stai liniştit amice,
răceala fierului
te prinde bine...


se face ziuă în curând...

de ceva vreme port la gât șiragul de creioane colorate, le pipăi zi de zi cu dosul palmelor săpate.
oooo, păpușa mea cu ochi de sticlă cusuți cu firele de viață, umplută cu visuri țesute în căptușeala cămășilor de gânduri nu mă mai privește, la ceasul vecerniei venele-i se umflă, buzele-i pulsează.
-ai obosit, scumpă mea mary? așează-te aici și numără până la unu o să-ți treacă.
o caut iar, cotrobăind cu mâinile nervoase prin amintiri vreau să îi mângâi buclele încâlcite. e ea. e mary-prima păpușă de argint îmi poartă crucea-ntoarsă pe un umăr și-n frunte i s-a aprins lumina mea albastră.
o-ntreagă tragedie, ai spune. când nu mă vede, smulg din șirag creionul roșu și scriu în iarba răcoroasă : „e marți, azi o iubesc pe mary, ea îl iubește doar pe mark, soldatul meu de plumb făr`de picioare(ceva despre războiul din vietnam), dar mark e totuși vessel, el o iubește doar pe emma- păpușa nouă din vitrine, cu buclele intacte
ne înciudăm zadarnic . trecem cu toții strada bocănind cu pantofiorii noi, de lac în care s-a înecat de dimineață cerul cu soarele, cu tot, și luna și stelele se iau de mână într-un dans frenetic de zăpadă, dansează, dansează, nu le mai pasă...
noi plângem. nu știm de ce. picurii de sânge ne ard obrajii...
emma-păpușa cu bucle blonde nu vrea să știe cine-i mark și el se supără pe mary, de aceea mary nu mă mai privește. luăm creioanele multicolore trasăm mulțimi de cercuri, cercuri, cercuri, cercuri în jurul nostru se învărt nebune, ne strâng de umeri, de coapse, de brațe... ahhhh, piepturile nostre stâmbe,
tot mai strămbe păpușile dispar...dispare mark și emma și mary...dar tu? dar eu?
aud doar plânsete. se pierd ecouri. strigăm :- departeeee, suntem depaaaarte...
-taaaci, viață nesătulă! e doar un vis...
oglinda mea are furnici și pleoapele lăsate. mă mustră printre gene și scoate limba chicotind.
***
îmi mângâi șiragul de creioane care îmi crește, tot crește ca un munte de smarald cu străluciri de basme.
oooo, îmi desenez păpuși cu zâmbete mai transpirate și un azil de suflete cu ușile deschise să am unde să le abandonez și...
dacă TU promiți că nu mă uiți în scoarța de stejar, te desenez sau...
stai!... îți desenez doar gura să îmi poți spune de marmmona....
_____________________________________________________________________
- mă știi de mult, întreb lumina nopții? ei, da, pot sparge lacrimi în cuvinte...
lumina mea poate să-ți plângă împrăștiindu-ți pletele de fum...
-hai, lasă, lasă, nu scormoni cenușa, te faci iaaar bine,
ce spui? eu cred că și...povestea asta deochiată a mai fost scrisă sau poate-a fost săpată cândva într-o piatră...
s-aud cocoșii...trebuie să ne luăm iar ,,rămas bun,,.
se face ziuă...în curând...

Buddha Bar - Mon amour



Misionara

viețile se răsucesc în mine

Tăcerea îşi toceşte colţii în stâncile neliniştii
întrebări fără răspuns fac înconjurul fiinţei
ca un abur dens-sălaş al zeilor.

Golul meu începe acolo unde se
termină preaplinul altuia.

Regretul se perpetuează într-un ecou târziu,
izbind cuvinte fade în ferestrele închise.

Nerostirile se scurg în golul nopții

ţesute pe spatele din piatră cu pânza de

păianjen culeasă
din întunericul luminii.

Mă plimb în cerc, nepăsătoare
şi mă petrec prin fumul dens ca
o iluzie înflămânzită/


Vieţile se (ră)sucesc în mine
mă întorc pe altă parte, mă îndreaptă în
punctul în care tăcerile îşi toceau colţii...
pentru a pune capăt unui delir
în care aripile tatuate cu destine moi
mi se lipeau ostentativ
sub irişii ce-ncep să mi se
stingă...

în oglinda sumbră-a morții


În oglinda sumbră-a nopții,
Fața ta de zeu apare,
Umbrind chipul de bărbat,
Din-`ndărătul
altui Soare.

Chip de astru-n bătătură,
Învelit cu „umbra-morții”,
Care-n zori, cu viața-n gură,
M-a strivit și sărutat,
Cum sărută
numai zeii,

Nu cu gură
de păcat.

Privesc trupu-ți
Ce se-ascunde-
dedesubt.

Străbat văi întunecate,
Pasul îmi reface drumul,
Ce, cândva,
l-am început.

Dar... țin minte că-n odaie
Ușa s-a îndepărtat,
Şi-ai pătruns,
fără sfială,
Când uitam că
Te-am chemat
Nu
pe zeul cel din tine,
Ci, doar umbra-
Ţi tremurată,
strat cu strat...

azi, la muzeul Sadoveanu



Misionara

joi, 8 septembrie 2011

haine cernite îngerii îmbracă

Misionara

dar iată, sufletele noastre s-au scurs alene
prin porțile înserării. eu mă lipesc de pereții reci
ai criptei unde nu se odihnește nimeni,
niciodată,

alături, omul stătea cu spatele rezemat în zidul fumului,
simțea cum îi cresc rădăcini adânci în sarcofagul lui
încăpător pulberea din trup primea pasărea de ceară să
îl ciugulească.

o, da. asta era viața- simte vietatea ticăloasă
intrată fără de știință pe sub coastă.
și trage cu sete fumul dens care îi taie calea
în linii măiestre.

-nu sta pe gândurile tale
ca pe o movilă, omule de plastic!

brusc lumânarea își arata limba ascuțită
parcă îi vorbea despre proorocii mincinoși care or să vină
într-o singură noapte
or să șteargă stelele cu degetele umezite
ei ne vor spune adevăruri alterate în urmere tocite

pe umerașul modern atârnă cămașa însângerată
în dreptul coastei tribunii își cos și acum ochii cu fire de foc
exact acolo unde a bătut întâia dată
Ceasul Lumii.

haine cernite îmbracă. îngerii în ceruri
atârnă flori albe de măslin
și își înfundă urechile cu dopuri de lemn
să nu audă cum scrâșnește cuiul
flămând în carnea
Ta care a fost
și încă este
a noastră...

DACA AS MAI AVEA UN CEAS...



Misionara

...din clipa-aceea-ndepartata...



Misionara

noaptea își joacă ultima carte

Misionara


ce-aș putea să îți mai spun acum
când tornadele astea se răzvrătesc în mine
și mâinile de țărână mi-au ars
în lumina pământului tot pomenindu-ți numele,
m-am împiedicat de treptele altarului
ridicat în valea umbrelor (re)născute.

câmpul de bătălie era presărat cu
săruturi secate. înapoia buzelor putrezite
îți încleștai dinții, strângeai spada
și așteptai să ți se plece capetele,
ca într-o procesiune a morților de foc.

-da, dragul meu cu inima de jad,
noaptea își joacă la poker, ultima carte
și eu stau pe taraba sufletelor pierdute,
sub privirile hulpave ale mateloților nebuni
simt că nu-mi mai este frică.

tu îți rozi unghiile până la sânge,
între viață și moarte nu mai cresc sensuri de cuvinte.

simți?

limba mea îți pătrunde adânc în rana deschisă
pe unde ți-a ieșit un duh al nopții
(își flutura năframa purpurie)
îndemnându-te să îți aduni,
din zare,
în clepsidră,
clipele răvășite
pe masa sfeșnicelor întoarse...

tot mai stins

cu ochii înfipți în degete
cu jumătățile de suflet despuiat
ne îndreptam
spre ieșire
din paradis auzeam
cântecul flașnetarului
îngânat stins
tot mai stins
-murmur albastru- întărit
peste pleoape

miercuri, 7 septembrie 2011

Sinucidere în direct

Timpul a dispărut după obrazul de nisip al colinei și
ea îl tot așteaptă cu zâmbete îngropate, cu ușile deschise, cu
frunze de eucalipt pe frunte, adumbrind sânul marmorean al
statuilor dezgolite de ochii vizitatorilor fără vreo grabă,
pribegi cu cămășile de cașmir ciuruite, aflați în
trecere prin țara numelor uitate.

Sonya e fata din flori și vinde visurile frumos împachetate în
cutii de bomboane cu gust de copilărie și ogradă umplută cu niște
călușeii de lemn în care încă se balansează ziua aceea pe care
ai pictat-o cu esențe din ierburi și i-ai lipit nori din lână
de mioară cu plai de dor și gură de rai...

Sonya culegea ramuri de finic și azi împletește sfori pentru mâinile
păpușilor invitate la teatrul de vară al actorul care-a decis să se
sinucidă în direct simulând o moarte decentă și câââât mai ușoară...

noapte cu vulturi austrieci și șoapte

Misionara

copiii priveau sfinții cu capetele aplecate își fixau bine
ghilotina căutând puncte vulnerabile pe un cer fără de nori treceau
vulturi austrieci ducând în ciocurile puternice câte un stârv. l-om
împărți la noapte se pare luna se va umple cu urlete și pustiire
să legi bine poarta să nu lași copiii să mai iasă viermii rod în hoit se face frig apoi se face iaaarăși noapte. daaaaaaaaaaaaaaa. o noapte cruntă ca la începuturi nu poți să-mi zici că nu ți-am spus religia dragule de mult s-a transformat într-o mașină de aplecat capete pe ghilotină, dar, ia aminte, să nu le spui. ți-o vrea și ție capul.

dormi că e târziu mâine se-ntorc din nou cocorii să-nfingă sulițe de mucava în coaste, în multe, multe coaste...
dar până or veni , tu trebuie să dormi...ascuns în șoapte.

...pe urmele de șarpe

Misionara

urât mai miros și ciolanele astea cică le-a găsit a lu* ilă
când o vrut să-și sape în curte un beci zăceau toate alăturea craniu lângă craniu cu
orbitele scobite și coastele sfărâmicioase, de atunci nu mai au somn cine or fi maică

cine-i jelește și-i întrebă, le-au îngropat urmele creștinește dumnezeu să-i odihnească ziceau cu ochii mijind a frică sau sfială pentru cele moarte. le tot umbla gândul prin lume și iar li se întorcea la răcoare sub pământ acolo e multă umezeală și liniște de îți pocnesc urechile de atâta așteptat cu pumnii strânși hoțește.

acolo?

da. e mai răcoare...

-soare, ți-am zis să nu mă mai împungi cu sulița asta, ce naiba, îs om și eu. da* mâine nu ți-oi mai vorbi. eu o vorbă am și-o zic numai o dată...ce ți-o mai fi și lumea asta. hai, lasă, nu-ți mai fie frică, tu ai armură, scut, sabie la ce-ți mai trebuiește e doar pentru cei slabi. îngeri sunt aceia fără de aripi, ți-am văzut eu semnul. da. sus, pe mâna dreaptă. era acolo...cum ce? semnul despre care îmi vorbea duminica bunica:

-el o să se nască la mijloc de anotimp cu un smochin deja crescut în coastă.

-da.da, ziceam și eu, ai slobozit degeaba câinele din sfoară i se trage ,o să-l mănânce lupii în plină zi prin hățișurile astea (doamne sfinte, ce vă mai plac poveștile de groază) i-or înșira mațele pe sub podețe și blana o să i-o așeze în copacul cel mai înalt. eu am să-mi acopăr ochii cu mâna dreaptă. cu stânga am să vă fac semn:

-hai, veniți, e câinele meu, uitați-vă cum îi înfing colții în grumaz, cum țișnește sângele ca apa rece din țâșnitoare și cum îi trosnește carnea tare prin hățișurile astea nemaicâlcate de picior de pământean. ehe, dar dacă nu era el, cine v-ar mai fi făcut acum semne cu mâna, și ciutele astea ar mai fi băut apă din izvoare?

-taci, gloabă! haita-i afară, vrei să te rupă? taci, stai liniștită, mănâncă pisica

și...când s-o face zi am să îți prind și-un șoarece. ei, da , pe cel mai gras...acum doar taci. după ce termini ai să fugi...cât ai să poți, să-ți cadă bine la stomac să nu ai iar coșmaruri și să mă zgârâi iar pe față.

în astă seară și luna o poți linge cu limba musculoasă de reptilă. șezi colea, cu capul sprijinit de trunchiul cela și când s-o arăta, tu: haști! o poți rumega în voie, eu am să mă uit la ea prin burta ta o să văd iar stelele care or să o însoțească, așa, ca pe o regină cu a sa suită. ce maiestos o să pășească!

-hai, gheorghe, ioane, care mai sunteți, spuneți-i ăsteia din pod să-și mute așternutul în altă parte maica încă doarme...

***

când am deschis ușa, pe jos, puzderie de fluturi vii agățați sub formă de salbe la gâtul mâțelor flămânde ronțăiau niște șoareci. gheare ascuțite de păsări leșinate erau lipite pe spatele scheletice a unor fluturi fără aripi, colții de lupi rânjeau pe bolta întunecată nu mai se odihneau stele sclipicioase.

-auzi, asta mai spune multe? ce...tot mai are cerneală? doar n-o fi încheiat contract cu cerul?

-am zis că nu-i a bună...de ce-o fi tot mergând în fapt de noapte cu pisica aceea ciudată înfiptă-n umăr?

-taci, lele, taci că te aude...îi folosește ochii ca pe niște lampadare...ea a orbit de mult...

-ââââââââââuuuuuuuuuu...

-da.da...și noaptea o mușcă chiar cu sete, îi mușcă buzele până la sânge și grumazul și gleznele subțiri...n-o vezi? n-o vezi cum șchiopătează când urcă
muntele sau când coboară la pârâu...

pe urmele de șarpe s-o dus să-l caute pe gheorghe, maică-sa-i deja la poartă...

-lună!!!lună!!!tu mă auzi? mai e careva prin preajmă? atunci, lasă cerul în grija pisicii cu ochii scoși...

hai acasă...
hai...acasă...cum, care casă?

ASTEPTARE....



Misionara

Chris Spheeris - Marionette



Misionara

marți, 6 septembrie 2011

ce este lumina in cabala



Misionara

aș fi alunecat pe lângă trupul tău


aș fi putut să îți scriu pe luciul apei un
poem în care să-ți umbrești amintirile,
aș fi putut să-i cer fachiului cu mantie de stele să
mă ascunsă în sunetul de clape al pianinei abandonate.

chipul meu ar fi răsunat suav în liniștea nopților târzii
aș fi alunecat pe lângă trupul tău ca o
statuetă îndelung șlefuită mi-ai fi mângâiat
obrajii plastificați și m-ai fi
întrebat cu buze de hârtie colorată:

-iubito, cum de nu m-ai lăsat să îți sculptez eu chipul din batistele
astea parfumate ți-aș fi făcut un trandafir să îți usuce zorii
și copilului din tine să îi acopere tăcerea neînțeleasă...

-ooo, păcătosule din mine, ți-aș fi răspuns fără să-mi vezi solzii și masca de bărtână cu frunzele țesute în alge și ierburi mâloase, tu m-ai asemuit mereu cu un animal de casă...de aceea stau eu ascunsă între rânduri cum șade pisica de mare între valuri și așteaptă să îi cumpere cineva trupul.

dar aș putea, când nu mă chemi să vin să-ți las
argintul viu în trup și cioburile mele de sticlă în inima vâscoasă...

vezi?
degetele mele de granit ți-au scris în stâncă .

cu mâlurile astea înghițite din râul styx. dar, privește-mi buzele de piatră te cheamă să mă umbrești, să nu mă mai visezi vânat și vânător, să-ți
stau îmbrățișată în gând să-ți cresc un templu uriaș cu turle
ascuțite împungând în cerul de lumină
care o să-și scurgă peste
tine ploaia de fluturi
îngropată sub genele de zori.

Buddha Bar Sunrise - Missing



Misionara

luni, 5 septembrie 2011

Despre Eden


O lumină inundată

Mângâie în veci cărarea,

Crini cu fruntea aplecată,

Îți aduc pe veci uitarea.



În grădina fermecată,

Cântă florile iubirii,

Îngeri-cu penelu-n mână,

Azi ,pictează trandafirii.



Edenul e-n sărbătoare,

S-aud triluri nerostite,

Florile iubirii noastre

Se apleacă să-ne-alinte.

............................................

Unde s-a pierdut iubirea?

Și fiorul din poveste?

A rămas doar amintirea?

Ea? Doar ea ne mai unește?



Eu la piept nu vreau coliere,

Să-mi sporească necredința,

Vreau petale de luceferi,

Să-mi inunde-n veci ființa.



Vreau doar nuferii să-mi crească,

Sus, pe frunte-mi obosită

O cunună îngerească,

Să-nvieze noaptea blândă.



Iar pe fruntea-mi chinuită,

Mii de nuferi au crescut,

Unul doar îi mai lipsește,

El în tine s-a născut.



Să nu furi, să nu minți...

învârt cruciulița între degete să nu furi, să nu minți, să nu ...
îmi șoptea bătrâna aceea cu degetele ca niște rășchitoare,
aici totul e oprit, să nu?

picături de sudoare îmi acoperă fruntea aureola mea
părea arsă și gâtul mi se subția, îmi place gâtul ei
spunea nebunul pe tabla de șah avem roluri,
vrei și tu?
azi doar mă uit mâine o să îi sărut pionului grumazul,
poimâine fac o reverență reginei
apoi stau o tură

am obosit, și cineva îmi zicea că la biserică sunt
colive pe masă vinul curge din abundență îngerii
îți pasează rănile cu ierburi miraculoase

oglinda îmi face cu ochiul aburit de săruturile nebunului narcis

-hai, vii? poți face o baie îninte de vecernie cel pe care îl aștepți o
să fie deja pe masă poți trage tu de sfoară clopotul sună întotdeauna
numai să aibă pentru cine

îmi înfund mâinile în buzunarele ciuruite
degetele îmi ies prin cizmele găurite baticul îmi atărnă
dar oare dăcă mă rugam să devin cerșetoare?
aș fi ajuns regină?

cu pumnul în gură...



mie nu îmi mai pasă de oamenii care
îmi îndeasă pumnul în gură. pumnul lor, gura e
a mea. pot să urlu înfundat în mine pot
să strig cât vreau, ce vreau, când vreau
pot face merele verzi să-ngălbenească.

ei tot or obosi cândva. pumnul incert o
să desprindă din mine ura parfumată cu
mentă. vie o să se înalțe ca un abur, sus, cât mai sus.
există un dumnezeu pe care-l confundăm ades cu moș cărciun
cerându-i darul cel mai frumos, ambalat. nu-l știi până nu
îl desfaci de fundele stacojii . hârtie stălucită ți se dă
mereu și tu nu încetezi să ceri mult, tot mai mult. dorințele
sunt multe, nesfârșite.
visele se dau pe sub mâinile pline de negi, buboase.
...de-a gata, oblojite.

Gigi Teodorescu Uşor puiule uşor



Misionara

duminică, 4 septembrie 2011

zâmbete ciudate(flash-uri)

Misionara

la cinema au început să se vândă zâmbete ciudate
achiziționate de la second hand. da. suntem prea săraci ca
să mai fabricăm și zâmbete. uzinele noastre au fost
tăiate pentru fier vechi și ar fi fost niște
zâmbete autohtone, curate, dar am dat demult faliment.

ochiul tău mă atacă suficient de puternic. ce zic eu, așa
cât să vezi prin mine orașele moarte cu bulevardele pustii,
iluminate chiorăște de lampadarele afumate.

eu cred că și cerul a uitat să mai plece și a rămas
sculptat la mine în brațe te simt alunecos și umed, dar
cred că vrei să-mi scapi și mă răsucesc năvod în
jurul tău ghemotoc de scamă îți duc docilă în spate
toate străzile astea înfierbântate pe care se
mai aud ecouri de pași fără de chipuri...

-e fata care a uitat să mai și moară, îi șoptește la
ureche o bătrână, nepotului, scuipându-i în sân și
făcându-i cruce creștinește pe pieptul încă fraged
ca un culcuș de șarpe.

înghit pe furiș metaniile și crucifixul de bronz.
mă așez cu spatele spre soare și spun cuvinte nedeslușite.
apoi, mă transform în catedrală grandioasă cu turnuri gothice,
îngerii ei coboară din vitralii așezându-se turcește pe treptele
imense spun rugăciuni și fac îndelungi plecăciuni către oamenii
de cealaltă parte. eu fac un semn de pace, fluturând steagulul
imaculat, printr-o orbită spartă.

-ai grijă, amice, ai grijă cum mă privești...
pentru tine am iubit și am urât, amestecând oameni cu broaște,
broaște cu păsări, păsări cu pești, peștii cu fluturi...și nu-mi
poți repeta la nesfârșit cu nu știu ce-i străpungerea
în ochi când ochelarii cresc în mine și liliacul și-a făcut un
cuib în coaste...

sâmbătă, 3 septembrie 2011

ce sete albicioasă...

ce sete albicioasă mă priveste
din adâncul genelor întoarse
pe dinăuntru îmi cresc mulțimile de ziduri
îmbâcsite cu alge umede grețoase acoperite
cu smocuri de iarba fiarelor uscată

am să îmi fac un lacăt ruginit
să îmi încui visurile cu mâinile
legate, cu ochii astupați, cu gurile
întredeschise ca niște fecioare uitate
într-un colț de templu cu fața spre
răsărit. aș vrea să îți lipesc zilele
în câmpul tabloului cu iele zălude să-ți
dănțuiască pe spate până or crăpa
zorii lângă izvoare

alături fluturii s-or plictisi de moarte
abandonați de o mână criminală în carpeta
îngălbenită se vor izbi cu capetele de
pânza putrezită încercându-și zborul prin
fereastra decupată

pielea ta de omidă cred că o să plesnească
bubuind năprasnic ai să apari inundând încăperea
întunecoasă cu lumina ta halucinantă și albastră

(Oooo, My God, i am a lost...i am an christian women, a lost
in the garden, in the dreams...in the mirror)

lasă-mă să îți ating măcar tâmplele
încărunțite și să fac toamna asta ștearsă
cu dosul palmelor să îți înmugurească

printre ruinele indiene lumina dansa legându-și
malurile cu gânduri și stele înecate în
suprafața alunecoasă și să nu îmi
spui că nu am existat pentru că atunci
chiar am să plec singură
goală și am să mă scald până la umeri
în zarea sidefată
n-am să îți mai cresc în chip de
narcisă mirosind a imitație
de viață

metamorfoze

când simți starea aceea de sufocare
în gât poți să plângi
amintește-ți  cum te-ai înțepat a nu știu câta oară
în spinul acela cu dintele de fier de lângă baltă
starea asta de lehamite e una trecătoare zic
lacrimile tale miros a lăcrămioare
îndelung parfumate şi căldura asta
năucitoare te obligă să şi simți cum te scufunzi în
râuri de sudoare pe frunte se lipesc miile de
fluturi zici că-i o invazie extraterestră
dacă îmi spui pe nume am să împart cu tine soldățeii
de plumb pe câmpul de luptă nu mai există reguli nici
sete și nici răzbunare suntem doar vânat şi vânător
e o treabă a naibii de adevărată
soarele mușcă
râurile se umflă
corbii ne dau târcoale
eu îmi fixez bine. trupul
în zidurile disperării trebuie doar să
te gândești la asta îndelung
și am să-ți torc imperii vaste înghemuită cu
blana electrizată şi colții de noapte.


prin căptușeala de satin, simt inima...

și m-am închis în mine învârtindu-mă ușor
în inima pământului,
de unde puteam vedea ecranul uriaș,
pe care se plimbau, ca pe un bulevard iluminat,
îmbracate ca de paradă, tristețile noastre înviate.

ziceau că cea mai frumoasă e a ta. atât
de frumoasă, încât ei își uitau
numele prin labirinturi și
veneau să ți-o privească amănunțit, prin ochelarii
tridimensionali obrajii tăi păreau fără de fibră.

-o entitate vie, zicea cineva, îndepărtându-se ușor.

-ssssssssssssst! mi-ai zis punându-mi apăsat
palma de nufăr peste față îmi treceau
umbrele în arabescuri subțiri. aerul aici e toxiiic!
mi-ai strigat în ureche auzeam vuiete prelungi
dar nu te-aș fi lăsat să pleci. ți-am amputat
piciorul de stejar. nici n-ai simțit schimbarea
erai preocupat să (re)clădești aceleași
ziduri,
multe, multe, ziduri de oricefel,
de orișice culoare.

și de atunci, clopotul n-a încetat să bată. el
te-a convins că-ți sunt dușmanul. tu mă vânezi
prin jungă uneori mi-e frică sau mi-e frig
sau mă amestec eu
cu toate.

....(decor pustiu)......................................
pe un perete igrasios, imense clape de pian. se
scurge bach ravel vivaldi
bach
ravel


vivaldi
eu nu mai știu, prin
căptușeala de satin simt inima
cum bate sau îți bate...

zădărnicii(2)

malurile cerului se apleacă peste umbrele înserării
trecători cu gândurile pustiite își descheie
nodurile sufletului lăsând răcoarea să inunde valul.

unde s-au pierdut cărările? unde s-a ascuns zarea?

 corbii învârt aripile ca niște ciocli cu mânecile ridicate
invocând durere. apele tulbură.
 mințile se zvârcolesc . viață, soartă, destin?
întrebi plecându-ți capul și nu aștepți răspunsuri
 
o întrebare, două, ți-e destul cât să nu închizi ochii.

vise de diamant îmbrăcate în haine de tăcere.

pentru cine sculptăm izvoare? pentru cine eliberăm pădurile
încuiate în tablouri îndemnând turmele să pască?

zădărniciile astea nu se vor sfârși
niciodată. cineva cu mâinile aspre va schimba din când în când
decorul dar va lăsa destulă vopsea
ca măștile să se sluțească.

mulții așteaptă cu capetele aplecate convinși că
totul are un final...

înțeleptul sună cornul. se adună ploile-n vaduri și
obrazul meu primește lacrima să-l sape

doi dinţi din faţă

doi dinţi din faţă trecem printre linii ascuțite în semne literare trecem peste un pământ de fluturi congelați tropăim cerându-ne dreptu...