miercuri, 29 februarie 2012

un fel de facere

un fel de Facere


nu mai avea clipe
crescute în talpă şi
sta de o vreme pe lama cuțitului
cu formă de șarpe el îi ștergea
sângele închegat de reptilă rectangulară
pe gene îi apăsa cu prosopul vărgat
imagini cu oamenii coborâți
în criptă
se făcuse prea cald
şi se descompuneau trupuri
se adunau lăcustele cu picioare de melc
traversau râul închipuirilor din veacuri
umbra copacilor scufunda în adânc
de-multul au murit și norii
iar miile de lacrimi se coseau în ochiul
copilului cu chipul răvășit
pe coala aceea lucioasă
vedea şi mâna şi zâmbetul
în aburul oglinzii
tu te stingeai cu glas de sete
pe sub ziduri auzeai un murmur
care încă ne păstrează pe umeri semnul
ca pe o hlamidă aprinsă
dar de azi Nimeni
nu îţi va mai cere poame
***
nici chiar pomul din care
om se face
adoarme sau moare

îndemn de sabat


îndemn de sabat

sabatul se lasă cu pasul de ceară
și mă întind cruce albastră în
cele patru zări sunt punte de stele
aleargă aleargă sigur mă
vei cunoaște veșnicie
cu plasa de fluturi
țesută din pânze de
păianjeni cu  bărbile cărunte
mă topesc în ceața/nălucă
de fum respiră
respiră-mi ființa cu
palmele goale/înflorite în
pene de păun sigur mă
vei atinge
inima mea să îți fie
ultimul cui care îți
mușcă din coastă

(ooooo, nemurit al meu gând
cu tâmple de nai,
ce îți cobori a jale
chipul peste neguri
până când gura ta o să
îmi coase pleoapele de față?)

mă leagă argații de
coarnele boilor cu biciul mă-ndeamnă
hai gloabă înoată și strigă e vremea
să știi că lumile lumii nu-s vorbe
deşarte

privește privește-mă-n ochiul de suflet
rămas neîntinat

***

aleargă respiră privește
cât încă e soare și
lumea se pierde în
valuri de ceață

marți, 28 februarie 2012

oameni îngropaţi în gând

când se lăsa înserarea inima copilului se ridica deasupra lumii ca un nour de fum oameni înaintaţi în păsări se roteau adulmecându-şi urmele durerii ochii lor se strâng clopotele se zbat bisericile se înteţesc ascuţindu-şi limbile de fier trec razant peste frunţile noastre se aprinde zarea se aprinde zarea ...se aprinde zarea

Constantin Noica - Cei 22 sau despre cultura de performanta (audio)

Constantin Noica - Al doilea poem filozofic (audio) (Trei poeme filozofi...

cu rana pătrată

când soarele clocotește
umbrele se pârpâlesc pe ziduri
e ziua în care îmi ești lacrimă
de jad strivită în gene de îmbrățișatea
de clește a înecatului ești lacrimă de mai
care udă ogorul asfințitului și inima amară

hei dorule albastru aprinde-mă iară
fiică a luminii nu-mi mai sufla în lampă
licuriicii s-au stins cu fire de iarbă pe trupuri
buzele tale s-au mistuit
de azi îmi vei fi râu
îmi vei fi piatră
îmi vei fi ochiul scos
cu vârful de lance
picătura de suflet curmat
alunecă tainic


oooo nenantzură căruntă/cămașă de scris
nu-mi mai scurma numele cu
lama tăioasă obrazul meu
brăzdat de urme adânci
atinge o poartă a cerului
cu rana pătrată

luni, 27 februarie 2012

...(ne)stinsă

după ce-a înjugat boii
femeia a strigat te botez
durere (ne)stinsă şi
te blestem să te întorci
în steaua din care te-ai desprins
semn că o să răbufneşti prin cele 7 limbi ale păcatului ai
să iubeşti paşnic şi stins
şi stins
şi stins

pe turnul chindiei


e-o primăvară apoasă și
mă topesc pe sub asfaltul crud
picioare goale în sandale metalice
bocanci țintuiți cizmele ciocate mă
apasă cineva își stinge țigara în
ochiul stâng a început să mi se zbată
pe sub pleoapa cusută îmi trece muntele athos cu
sfinții părinți trupul meu abandonat încearcă
să mă convingă. nu-s decât un șarpe înfipt
în șanțul în care se scuipă ftizic
sălbatic privesc prin stratul subțire
oamenii ca un călător ambulant
zac neîntrebat ce și cum mai merg
tramvaiele pe șine am șira spinării
umezită și-n pieptul de sârmă
mi se scurge scrum.

femeia albastra sună ambulanța
prea târziu iubite nu mai pot fi decât
umbra unui fum tragi lacom fără să îți pese
aceleași țigări aromate lucky straky
obrazul îți așteaptă urma.

e miezul nopții. orășenii ies fantomatic de prin ziduri
își șterg tălpile țintuite.
îmi sângerează spatele/șosea și trupul curge
mi se scurge prin gurile de canal se pierde îl vezi
nu îl mai vezi prea din uliţa nopţii
răzbat urlete şi miorlăituri
de pisică înjunghiată.

dar am să mă (re)compun, îmi zic, omul meu de ceară,
am să mă REcompun
bucată cu bucată am să (re)nasc și
am să îți trăiesc
copiii de
departe
de acolo unde
mâna nu mai poate atinge am
să fluier somnambulic cocoțată pe turnul
chindiei făcându-mă să cred
că fricile mele cer amânare.

duminică, 26 februarie 2012

Urme vechi@Surasul meu gothic II-referinte critice-conferentiar dr.Simona Modreanu

%%- Blue Sabbath

Cu ”tălpi aspre de luceferi” pășește grațios, încă o dată, Dorina Neculce, printre aracii uscați și serbezi ai poeziei contemporane. Deşi se prezintă şi se asumă ca poeme gotice, şi au suficiente elemente din recuzita subgenului, textele volumului de faţă vădesc în primul rînd talent cu nemiluita, inspiraţie densă, fantezie bine controlată şi o întreagă gamă de sinestezice sensibilităţi. Pătrunzînd în acest univers neliniştitor, unde degete aprind întuneric, lacrimile îngheaţă sub razele de lună plină - cadru perfect, parcă, pentru un episod din saga Amurg -, de peste tot răsar spini, şerpi, trupuri arse, oglinzi sparte, putrefacție, morminte, blesteme, stafii, haine de doliu, lebede negre..., nici nu e nevoie să fii vreun specialist hermeneut ca să-ți sară în ochi cîmpul semantic dominant în poezia Dorinei Neculce. Totul e ars, crăpat, zidit… și totuși, aripile se deschid în poemele acestea, triste, dar în acelaşi timp ușoare, deci trupurile evocate, scobite ca o rană în pomul neiubirii, nu se vor prăbuși, mai au încă șansa zborului. Curios, de altfel, deși poezia Dorinei Neculce acoperă dezinvolt întregul registru ”clasic” al goticului, nimic nu sună morbid, nimic nu zdrăngăne sinistru a moarte chinuită. Meșteșugul autentic al autoarei și suflul poetic de excepție ce-i străbate textele izbutește să creeze un soi de interfață translucidă, luminoasă, păstrînd notele tragice într-o bulă irizată, pe care empatia cititorului o poate străpunge în orice clipă, trecînd dincolo… Și, la urma urmei, pe cine interesează o dragoste fericită ? Istoria nu-i reține decît pe Orfeu şi Euridice, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, ceilalţi, poate mulţi, se cufundă în rutina frumosului, căci da, şi Frumosul poate fi banal. Poeta nu dezvoltă neapărat o estetică baudelairiană a urîtului, nu cultivă antagonisme gratuite şi nici nu dă glas vampirilor şi vîrcolacilor, aceste elemente, deşi prezente, par mai degrabă să constituie un faire-valoir în oglindă pentru sfielnica steluţă din suflet.
Rapsodiile Dorinei Neculce răsună în tonalități albastre, blue, blues, incantații cu aere malefice, de fapt răscolitoare plînsete de neagră puritate, taiată în cruci de lumini și acoperite cu frunze albe de mălini. Negru și alb. Combinate, dau roșu de sînge prin care calcă maiestuos o sirenă solitară. Paradoxal, nimic nu atîrnă, greutatea presupusă a imaginilor halucinate e compensată de o nevoie de lumină tulburător afirmată, strigată printre buze de ”meduză lipicioasă”. Mitologia personală a poetei, bine conturată de acum de-a lungul volumelor publicate, desfăşoară şi aici acelaşi imaginar mustos și frenetic, puternic vizual, cu excrescențe baroce, străbătut de adevărul esențial al ambivalenței oricărui simbol. Îngerii se răzvrătesc, dar nu-și uită condiția, chemarea înaltului; dacă le frîngi aripile, ei renasc în gînd.

Simona Modreanu

sâmbătă, 25 februarie 2012

am să-ți vorbesc despre olimpia

am să-ți vorbesc despre olimpia
fata cu părul roșu dinții cariați
rochița croită din piele de crocodil
uneori își scoate colții pentru că
nu i-a mai putut decupa
fuge pe stradă cu pletele arzând
am văzut-o aseară cobora spre bolta rece
numai acolo se adună în miez de noapte poeții
își cioplesc multele lor cruci uitate de oameni
afară ca să le țină ziua umbra crucile își împreunează
brațele și îi ocrotesc așa tandru ca pe niste copii bătuți
de mame imaginare dar ce îmi pasă
olimpia mă poartă pe umeri când
obosesc ea îmi împrumută picioarele
pentru încă o margine de lume
și îmi leagă ochii cu funii să nu mă sperii când strigă un nene
heeei ce naiba îți legi rănile cu zdrențe în mijlocul drumului
pașii le răsună deși chipurile nu se văd le aud doar respirația și
corbii dau târcăale rotindu-și răbdările cât i-o ține cureaua pe
nenorociții ăștia iar
ne-au pus câte un nod în gât

am să-ți vorbesc despre olimpia
păpușa nebună cu rochie din piele de crocodil
are cozile groase și flăcări ca niște limbi de balaur i se plimbă
pe spate azi fetițele se transformă în mașini de cusut limba
și apasă pedala crezând că numai lor li se cuvin
colții de pisică/ochii păunului
li se așază pe spate
luminând

Ada Milea - Granita-n ranita

Insemne

">

sigur ne vom albi

o ploaie de aripi mă izbește
în față nu mai sunt fluturi
aici câmpurile-s pline de amăgiri
copacii își adună spre dimineață umbrele
și se strecoară pe sub pâlcurile de cedrii
se dărâmă pașii cetății zidurile cer îndurare

privesc urletul fiarei și ochi îmi răsădesc pe ceafă
sunt multifuncțională astăzi am privit lumea cu mulțimile
de gene împrumutate de la magazinul de vise întotdeauna treceam
îmi pliam pielea pe sub rochie să par mai ușoară să nu mă simtă câinii
m-ar fi rupt de ceafă și privirile mele ar fi murit iubite fără să știi
îmi spoiesc fața cu stele de zăpadă și-n mine ninge liniștit e prima zi de când
am început să-ți mângâi zâmbete cu dosul palmei mele ascuțite :
lasă lasă nu strivi lacrimi între pleoapele înrădăcinate cu
nuferi pentru tine am aprins amurgul cerul o să mă laude fără-
îndoiala femeia are în loc de brațe două luntre și sigur pe
deasupra cerului va vâsli schimbată-n pasăre
aceste mâini îi vor foșni când nimeni n-o să știe
de ce răsare luna pe obrazul tău
eu le voi zice era proiectul meu de
dragoste pre
schimbată în înțelepciune
astăzi sigur ne vom albi...

vineri, 24 februarie 2012

desprinde-te!

***



sărutul tău cast s-a așternut
covor înflăcărat singurătăților mele
li se aduc ofrande şi ochiul de cer
mi-a devenit hrană privește prin
mine poți vedea poți auzi irisul
tresaltă în straturi de stele
sunt haină și licăr de rubin
țesută din fuioarele de ceață

numai marea/sau mările/sau
un potop ar mai putea să ne despartă
convoiul durerilor a amuțit și-mi
flutură-n bernă aripi impalpabile
smulse din ramură de foc

,,du-te du-te
desprinde-te clipă
cu aură de îngeri,,
îmi cad zăpezile pe gene
și-mi răsădesc dorințe
în coaja de mătase

donna angelica

donna angelica

iubirea mea a început
de ieri să vândă fluturi
 îngrășați buni de pus în hamuri
 de acu(m) pot privi cerul
în  semn de trandafir
sălbatic răstignit pe fruntea mea
 l-au amuțit și încerc o fugă pe lângă caleașca plină cu fluturi de cristal dau din aripile întunecului centaurii își ascuțesc copita femeia asta a visat prea mult prin răsuflare mea întunecată făpturi de aer stau suspendate pe cele 6 picioare își caută alt drum stai necuprinsule aș putea să îți decojesc pe margini aura clipă şi ochii mei au frigul încleștat în iris doar cerul mai poate ascunde zilele mele pe sub cămașa ruginită caut umbra zeului pâgân brațele de gheață îmi plouă cu cioburi și simfonia ruginită înnebunește trupul ierbii ard florile în glastră donna angelica așterne degetele-n scară
 hai
urcă
privește
 cerul e
aproape
 apoteotic
 dor tot
muribund.
..

Despre păcatul MÂNDRIEI

joi, 23 februarie 2012

Hit the road Jack!

The Apryl Fool - Another Time 1969

haide, ţi-a sosit ceasul

un dumnezeu îmi bate cu
pumnul în taine
haide a sosit vremea
nuferii îs în sărbătoare
femeie ia-ţi crucea şi
umblă şi calcă peste
ierburile amare

ţi-a venit vremea să
mai şi numeri faptele tale
se-nghesuie-n pahare

bea-mă prietene
pot fi elixir
pot fi delir dar
şi un gram de cucută
mi se prelinge de-a lungul
pereţilor vestejiţi

ochii îmi poatră-n găoace
flori de smirnă şi pieptul
îmi aprinde straturi de tămâie

haide ţi-a sosit ceasul...
(culege-Mă Doamne dintre
seminţele uscate îmi zic şi
de-a lungul frunţii îmi înfloresc
sudorile de amintiri)

dar până atunci haide iubite
să furâm noi toţi trandafirii
ca să ne hrănim cu spini

vine potopul!

cât de mult ne aparținem
nimeni nu ar crede iubite
ne mai îngână corul acesta
nătâng al pisicilor nebune
amestecate-n pașii noștri
dezvelindu-ne colții cu
amprente de sânge

ai grijă ți-am zis o să
îți las ție trupul acesta
ce nu mai știe a paște
crinii negri de prin grădinile
de fluturi aud cum se despică
umbra nopții dar uite ia-l
îți aparține scutură-l bine
îmbălsămează-l chiar lustruiește-l
cu felii de aur căci eu nu știu
dacă m-oi mai întoarce prea curând

că prea curând se trag concluzii
pripite se aruncă cu pietre în urme săpate
ascuțind cuțitul de obrazul celui mai plăpând
cicatricile astea pot fi niște semne din lumea de apoi
sau și mai cool niște mesaje/sms-uri căutări de nuferi cu
mâinile înmănușate în mințile goale cu suflete umflate ca
niște păpuși îngrășate cu ierburile crude crescute-n crucile de lemn

ooooooo dar ai grijă iubite
ochiul meu de păianjen a început
să plouă cu picături de sânge

vine potopul!!!

trege corabia lumii
cât mai aproape
pregătește-te!
vreau să te (pre)fac într-un
alt noe cu pletele înecate
în valuri de ceață mai mândru/cu aripile despicate/
eteric/navigând

miercuri, 22 februarie 2012

(În)trecere

uneori mă ții/între degete

uneori mă ții. între degete. mocnesc.
trupul meu de catifea ar putea să
inunde norii cu pâlpâiri de aripe arse
și parcă aud simfoniile albastre cum rup
cămașa cerului cu degete de corzi
supte-n atingerea de clape

obrazul meu de gheață pe umăr ți-a amorțit
cerșindu-ți din pacea cu glas de flamengo
boabele calde ne curg/atingeri voalate
nepământene de frunze înviate
culese cu dalta din apele zorilor
distanța dintre degete se strânge
cercul de foc aprinde speranța chiar dacă
uneori  uit să respir și donul tot curge
 tot curge cu apă de foc
simțindu-ne trupul în ceața
imensă/culcușul de soare
ce dinainte de facerea lumii
destine aprinse a unit

marți, 21 februarie 2012

...a mai murit un suflet

am nouă oglinzi cu ape curate
îmi dezvelesc trupul și las storurile trase să îmi
 cadă sclipirile de stea pe ram
sunt femeia cu munții în piept dau de grijă
pădurilor să nu îmi astupe  ochii
port în fiecare palmă câte un
semn de moarte oamenii îmi zic
regina de treflă am spini
pe fiecare deget inelar
sucesc destinul
cheița se rupe
balerina se mișcă haotic
i se desprinde capul
mark zâmbește malefic
el e fiul ultimului mohican
pletele albastre se prind
de poala cerului
atârnă piciorul stâng
al balerinei legat c-un fir
ombilical de burta cerșetoarei
cu ochii tulburați de neputință
viața aleargă cu mâinile legate a
mai murit un suflet de copil

nu mai ninge cu fluturi


nu mai ninge cu fluturi,
nu mai plouă cu broaşte râioase,
vremurile-s noi şi
mercenarii au despicat aseară
un alt trup
parcă nu mă mai încăpea
noaptea şi am aruncat-o peste gard
la niba cu simbriile astea
se-nfurie cioclii şi zic
de azi nu mai cărăm morţii
pe trotuare
inima mea pulsează,
privesc în urmă şi tac...

privesc în urmă?
şi tac?

eşti nebun, amice?
limbile lumii mi s-au împleticit în creştet
degeaba tragi obloanele
strigă la geam casieriţa
cu 12 fluturi şi fustă mini
din piele de drac.

n-ai observat?

vine sfârşitul lumii!

nu-mi simţi bătăturile din suflet?

mi-au înflorit în pumni
când tu ai plecat...

copiii cu ochii de mormânt



păsările aproape mi-au înghițit umbra și
trec haotic murmurând un cântec
 uitat la tine în cămară
toate-s așa cum le-am lăsat
vioara fără de corzi suspină
îți este reazăm de gând ciobit
și urma pasului meu a dislocat
 umărul morții
iubite sunt ecouri săpate în stâncă
sunt mătăsuri desprinse din gura cerului
nu mai poți opri tu vâlvătaia asta care mă apasă
nu mai poți duce povara sus la
domnul gândul meu șovăie și
 tu-mi cugeți versuri culese din
trupuri de femei ușoare
voaluri negre se desprinde
 spune-i apei să nu mai viseze și o să vezi că
somnul o să ne înghită aruncându-ne în
cămașa de forță a nopții
 mâna mea o să-ți adune trupul dând
la o parte drumul pe care ți l-au
desenată pe ceafă
 copiii cu ramuri de brațe și
ochii de mormânt

Grafica volumului meu gothic III- Zbor sihastru& realizata de Alex Marinescu


Dorina Neculce - Zbor Sihastru

Copyright © 2011

Toate drepturile asupra ediției aparțin autorului

Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/01.05.2006 Șoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 4, Iaşi – 700497 , Tel.: 0730.086.676;

Femeia cu pulpele subțiri


nu îmi mai pasă de oamenii care
îmi îndeasă pumnul în gură. pumnul lor, gura
e a mea. pot să urlu înfundat în mine pot
să strig cât vreau, ce vreau,
când vreau
pot face merele verzi să-îngălbenească
ei tot or obosi
cândva pumnul inert o
să desprindă din mine ura aceea parfumată
cu mentă vie o să se înalțe ca un abur sus, cât mai sus încă
există un Dumnezeu pe care-l confundăm adeseori cu moș crăciun
cerându-i darul cel mai
frumos ambalat. nu-l știi până nu
îl desfaci și nu încetezi să ceri mult, tot mai mult.
dorințele sunt visele mucegăite care se dau pe sub mâinile pline de
negi, buboase.
***
trec pe cealaltă parte a străzii, casele
subterane au geamuri piticite și locatarii nu
mi-au văzut vreodată chipul
mi-l cunosc doar după sunetul metalic al sandalelor albastre cu blacheuri.
se-anunță unii pe alții, în sistemul domino, bătând puternic
pereții subțiați de bătrânețe.
,,iar se va preumbla prin cimitire femeia cu pulpele subțiri și
inima ferecată ucisă în glasul
scoicilor pustii de pe faleza necunoscută picioarelor de călifari,,
aud glasul lor nesigur sau mi se pare că-l aud. oricum eu
visez cel mai mult din fortul ăsta blestemat mi se percep atâtea taxe, împing
umărul somnambulului cu gene lungi:
-hai, du-te dracului de-aici!
cine ți-a zis că vindec nebunia?
eu fac ce vreau, când vreau și unde
vreau…m-am săturat de preconcepții,
îmi perii cuvintele cu peria de sârmă
și vreau să mor , să cresc în fiecare cât
de puțin mizez pe încă un bocanc în
gură,
firul de sânge mi se-ncheagă pe bărbie ca un
îndemn la fericire.
ei, da, am să fiu veselă atunci ca ioana d*arc pe rugul încins a noua oară.

***
printre ruine, oameni absurzi, schimonosindu-și fețele în rânjet,pozau în îngeri fără aripi
completând colecția de primăvară/vară a
unui cioclu zdrențăros.și chiar aș vrea.
Să cresc în fiecare









luni, 20 februarie 2012

grafica Roxana Barbu& volum gothic II-Urme vechi,

http://reteaualiterara.ning.com/profile/RoxanaBarbu Roxana poate fi gasita si pe reteaua literara la adrsa
http://reteaualiterara.ning.com/photo/photo/listForContributor?screenName=0w0oj48j1eqc6

Admir seriozitatea cu care s-a implicat autoarea graficii si ma simt onorata de aceasta colaborare precum si de colaborarea cu Alex Marinescu, pictor, grafician, scriitor, compozitor si interpret de muzica gothica. El mi-a facut grafica volumului gothic trei Zbor sihastru .
 Ma bucur mult pentru ca am avut ocazia sa ii intalnesc.
 Le doresc mult succes si sper intr-o noua  implicare a lor in viitoarele mele proiecte
           cu respect, dorina n.

Dorina Neculce -Urme vechi

Copyright © 2011

Toate drepturile asupra ediţiei aparţin autorului

Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/01.05.2006 Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 4, Iaşi – 700497 , Tel.: 0730.086.676;

Surâsul meu stins în apa oglinzii

te regăsesc surâsule stins
în apa oglinzii cu
străluciri de
șarte chip al meu
stâncă zidită în muntele de piatră
mai mă cutreieri cu
tălpile aspre de luceferi pe calea
soarelui apus un ochi zâmbe
ște
o mână îmi trece prin fiin
ța ta fugară
chem alăutele să plângă
și mă adun ghem în labirint
strâng coastele prea albe
apoi mă-ncing văpaie și
mă petrec în ropote de ploaie
încheieturile mi-s rupte firele de ani mă torc
îmi
țes luminile pe față
pe spate pe geamuri
mă înconjoară nori de gânduri
dar lasă nu mă striga
a
șa și trebuie
să mor în cerul zorilor de foc
și să mă sting
un felinar albastru de dincolo de
templul sacru.


Surasul meu gothic II






las murmur stins



lozinci



se țese lumea



pasăre de foc



blestemul zenitului

stampe


am plâns cu rădăcini

Sad Violin (make you emotional cry)

Helsinki , Leonard Cohen, The Gypsy's Wife,

duminică, 19 februarie 2012

îmi stă ascuțit cuvântul...

numai umbra mă mai poate
despărți de mine
se leagă un nou început și
nu credeam să văd pădurile
de șarpe învelite în cețuriș

astuparea gurii e
același mod
de a spune lumii: taci!

uite, prietene dragă,ai călcat
pe spate bătăturile nopții
mult prea mult ÎN VÂRF DE PENIȚĂ
îmi stă ascuțit cuvântul
pe limbă am sare ș-n
palme aripi albe
anume comandate
pentru suflet

și Ți-am adus jertfă

azi sunt plecată spre soare
cu umbră
cu tot
nu mai calc spațiile verzi
e ziua în care piciorul meu
drept ocolește crucea și se depărtează spunând:
,,voi uita fâlfâitul aripilor
căzând în mijlocul
aceluiași păcat, Doamne?,,

dar iată, patru zile și nouă nopți
( numărul sacru în vene pulsează) și
am așteptat semnul mâinilor Tale crestate
să-mi arate lumea
în care să mă simt
înviat.

***
m-am închinat templului
cu fața spre soare
și Ți-am adus jertfă, Doamne,
genunchii mei noi,
ca niște tulpini de nuferi,
secerați.

floare cu sânge

orhidee/floare, cu
sânge de împrumut,
arată-ți doar palmele împreunate
și cere iubirii să-i fiu iar haină.

gândurile mele îi vor construi o casă
din rădăcini și ierburi uscate, pe
o plajă pustie doar țipătul sinistru
al pescărușului sihastru
ar dura mai mult.

și te voi îmbălsăma,
iubire suavă și diafană,
în troienele de fluturi,
agonizând pe deasupra
simfoniei mării
de la începuturi...

hei, prietene, dă-mi un
răgaz de o clipire de pleoape
atât cât să mă înfățișez
în fața nopții
AȘTERNUT...

Fericirile (o interpretare extraordinara)

,,la început A FOST CUVÂNTUL,,

aproape scrâșnește foaia albă
lipsită de gânduri
și tata mă întreabă
de ce-i mai scriu
pe obraz
adâncindu-i rana

dar la-nceput
a fost cuvântul
fără de om
fără de graniță
fără de țară
și cuvântul s-a făcut OM

și omul?

...omul a îngenunchiat
cu mâinile-n sânge
pe nevoile sale
a cerut luminii
să nu-l mai ardă

și aerul?

...aerul s-a colorat în
zecile de mii de
curcubeie...
pentru că
,,la început A FOST CUVÂNTUL.,,

o noua clona pe facebook...multumesc celor care ma promoveaza

ce sa va mai zic ...despre mine...clona mea spune lucruri haioase, mai , mai ca-mi vine sa cred...
http://www.facebook.com/profile.php?id=100003589755308

dupa cum se stie si publicitatea negativa propulseaza ...asa ca, nu pot decat sa le multumesc celor care ma ...promoveaza. astazi am primit vizite din Italia si Statele Unite(multe, multe) si...am doua banuiele...dar compatimesc oamenii cu suflet...negru

sperand ca-mi faceti...un rau, s-ar putea sa-mi faceti un nesperat...bine

sâmbătă, 18 februarie 2012

Zoot Sims - You Go To My Head

aici se moare

alerg fără de umbră pe sub
orașul adormit mâinile mele desenează
străzi cu ziduri luminate
îmi vând hainele
cumpărătorului de vise și
îmi (răs)cumpăr umbra asta blestemată
care mă urmează înjurând
că nu am stat mai mult
în mine că
nu am strâns mai
multe perle din râul înghițit de broaște
un animal iese să îmi soarbă
amărăciunile din creier ies luminițe
atârnându-se de eșafod nu am lipici în deget
să mâ agăț de marginea câmpiei și orașul
îmi strigă vorbe de ocară oare
nu știam că aici se moare prea curând?

vineri, 17 februarie 2012

...pe sub pădurile de nuferi

încerc să trec neobserată pe sub dunele întunericului
am răsădit lacrima și-aștept închircită în frunzele uscate
să simt cum o să-ți înflorească pe obraz

oooo dragul meu cu fruntea de zăpadă cuvintele mi-au curs și
ochii tăi sunt ca două pâlcuri arse de ierburi din care
doar nervurile ți s-au topit

imaginea unei lumi apocaliptice îmi răzbate trupul
mă simt un stingher nour care-ți plutește în palme cu
mâinile mă prind de mantia ta alba
as vrea să fiu și  frig și ceață și
râurile-mi să te asfințească

dar trec aplecându-mă pe sub pădurile de nuferi
 ascund în brațe timpul și mângâi
orfelinii pe obrajii purpurii
cu palmele-mi de lut
aureola mă apasa cerul
se strânge în jurul meu ca
un brâu aș vrea să strâng năpasta
dacă inima nu mi-ar fi rupt o coardă
aș fi vibrat în mâna violoncelistului nebun cu
chipul supt obrajii trași semnați de neputință
de foame sau de dor biet trubadur al bodegilor murdare
cu oameni ignoranți ce-și beau amarele iluzii că mâine soarele
o să asmută mințile bolnave de gută de oftică de ftizie sau de un banal amor
***

și azi și mâine  vom trece-n grabă pe bulevarde  nepăsători uituci
fără să știm că ne împiedicăm  trept în clipa care
o să îi smulgă inimii și ultima bătaie

Vasilisa - Oblak (Cloud)

joi, 16 februarie 2012

cineva/altcineva

cineva îmi îndeasă cu mâna uscată timpul nefast în gură
îmi ticăie ca un copac scoarță striată îmi
roade rugăciunile pe margini boabă cu boabă
cineva îmi cântă în miez de noapte
plânsetul cucuvelei mi se pare psalm și doamne
trăda-Te-voi
a patra oară
cineva îmi bate cuie în frunte
trandafirul negru pulsează și se adapă
lacom înfige spinii în zăpezile din mine

altcineva-mi brăzdează trupul
cu florile uscate îmi răscolește pieptul descheiat și
ochii mei îndreaptă crucea trag luminile cât mai aproape
***
ne-am (re)găsit pribeagule războinic
prin ploile de sulițe în sanctuarul părăsit
doar umbrele se-nchină  în inimile noastre
vibrează clar și lin viorile ca niște aripi smulse
din umirii plăpânzi de îngeri fără har

îmi plac luminile ascunse

îmi plac pietrele
-pietre ascuțite-care pătrund adânc
legendele nescrise și cerbii li s-adapă din creiere
în nopțile albastre ies din clepsidre
să zugrăvească cerul cu brâuri purpurii

îmi plac pădurile
-pădurile cu arbori falnici -tremurând
slobozitoarele de miruri scobite-
n răni ca niște râuri revărsate
spre marginile cereşti
mă vor porni...
și poate că-ntr-o vreme
pietrele/ pomi
o să
îmi adumbrească trupul de ţărână

îmi plac luminile ascunse-n umbre
și văile cu fluturi pribegind
cărări pătrunse de suflete cu
imnuri stinse -acele cântece
care-mi turbează umbra
zi de zi...

Despre Euri poetice

http://cititordeproza.wordpress.com/2011/12/07/despre-20-de-euri-poetice/

DESPRE 20 DE EURI POETICE

de Florin Contrea

Adrimir – cu un Eu poetic în spaţiu submarin rătăcit în Chitul lui Iona în chip de peşte într-o angoasă existenţială indusă cititorului în stil semimodern,

Slavomir Almăjan – al cărui Eu poetic mărşăluieşte prin potopul citadin încadrat în versuri clasice privind oarecum ironic şi trist mulţimile flămânde,

Eugen Iulian Bot – cu un Eu poetic în conflict cu pasărea-şarpe destinului nostru pe care o ameninţă cu ghilotina de aur în stil suprarealist, avertizează cititorul de pericolele vremilor ce au să vie.

Gabriel Bota – al cărui Eu poetic somnolent în spaţiu domestic postmodernist îi şopteşte ei la ureche să nu uite a se trezi mâine dimineaţa când poate vom fi cu toţii în altă eră,

Ioan Gelu Crişan – îl pune pe Eul său poetic să asculte la radio de o criză ciudată cu forme bizare în stil de cuplet radiofonic interbelic, cu un zâmbet subţire uşor ironic,

Alin Ioan Septimiu Cucuruzan – îl determină pe Eul său poetic de dincolo de oglindă să arate contemporanilor săi – şi ai noştri, de fapt , – că adevăratul lor chip este astăzi, de la începutul timpului, tot acelaşi.

Daniel Dăian – un Eu poetic sensibil care o omagiază în stihuri plutind între o realitate complexă şi o irealitate de vis în ovalul necunoscut al unei ore astrale,

Dorneanu Eduard – al cărui Eu poetic visează famecul copilăriei universale, în aburul cuptorului de august unde încă se coace o pâine de neuitat,

Adrian Grauenfels – al cărui Eu poetic în ipostază de om furios, verifică starea adrenalinei unui univers în care se petrec crime în domitoare prin unghiuri care nu există decât în coşmarul încântat al cititorilor noştri.

Vasilica Ilie – cu un Eu poetic adâncit în jocuri de şah care se termină mereu în remiză în cântecul discret al prietenilor săi de seară – greierii, în căutarea acelui cuvânt preţios din Dex care anunţă crime virtuale,

Ion Ionescu – al cărui Eu poetic boem savurează sunetul vocalei – cuib de miere – a cărui sevă se scurge prin cuvinte în balta mare de venin, conştientizându-l pe cititor de farmecul şi de suferinţa lumii pe lângă care trece adesea indiferent…

Dan Iordache – alegând, cu ajutorul Eului său poetic – secvenţe disparate dintr-o realitate îmbibată de istorie, de amintiri, de armate subterane de teracote, pe care le strânge în versuri clasice de cleştar,

Irina Lucia Mihalca – a cărui Eu poetic pluteşte precum un fluture gingaş prin răsuflarea sufletelor plecate, în depărtate amintiri şi legănări de sălcii plecate, în stil poetic modern şi graţios.

Dorina Ciocan-Neculce – în versurile căreia Eul poetic nu se înspăimântă de păianjenii cu barbă nici de glasurile stridente ale strigoilor şi, mângăind duios creştetul copilului îl linişteşte că doar nebunia asta a hârtiei va fi vindecată într-o zi…

Viorel Ploieşteanu – cu un Eu poetic sfătos ce evocă în versuri clasice bunicul din vechiul sat cu mersul lui molcom în vorbă într-o atmosferă calmă, aşa cum doar în amintirea copilului se mai găseşte…

Gabi Schuster – cu Eul său poetic meditativ la priveliştea naturii pârjolite de un soare orbitor, la câmpul în care un singur nuc bătrân mai are forţa de a absoarbe apa ce a mai rămas din cuiburile freatice înainte de a se prăbuşi sub vremi…

Alina-Dora Toma – al cărui Eu poetic meditează trist la soarta omului singur şi bătrân ce-şi cară în spate sufletul înspăimântat că până şi stelele din visul lui vor dispărea odată,

Lelu Nicolae Vălăreanu – poet ce în doar câteva versuri esenţiale schiţează biografia Eului său poetic – ce se regăseşte copil cu sufletul parcă în afara sufletului său, ce-şi caută drumul într-o lume din care ar fi fugit râzând,

Marcel Vişa – care-şi aminteşte în versuri albe, dezamăgirea Eului său poetic la vederea petalelor căzute în noroi când sufletul îşi lasă deschise porţile pentru a alunga speranţele şi a elibera durerea – personificată într-un biet câine care se reîntoarce la sine, ca un prieten bun.

Gina Zaharia – Eul său poetic se adresează cu umilinţă codrului, cuvântului, dragostei, sau stâncii rugând a nu fi certată pentru că toate acestea n-au aripi să o cuprindă, nici certificat de trecere prin sine, doar un nume simplu şi necunoscut pe un taler de abanos.



P.S. Rândurile anterioare nu se pretind a fi „critică literară” – doar o re-lectură modestă adresată cititorilor – pentru a desluşi mai lesne sensuri adânci…

miercuri, 15 februarie 2012

nu plânge, calliope!

mă-nchid în ochiul meu
de sticlă trupul mă strigă
într-o numărătoare abstractă:
-nu plânge, calliope, nu plânge...
se va face iarăși noapte
în curând perdeaua neagră
va sparge valul și-ți va fi cusută
gura cu firele de plumb.
surâsul îngheață
lacrima de jad
se agață de marginile cerului
cu stâlpii falși ce te apasă
oracolul deschide gura:
-nu plânge, calliope,


în buza timpul
săpăm
săpăm noi labirinturi
și iar se face iarnă
cu fulgi de fluturi galbeni
răsturnați pe gene.
-nu plânge, calliope...
strig pământului
care-mi desface rana.

P.S.: Grafica volumului meu gothic II- Urme vechi este realizată de Roxana Barbu.

Blestemul zenitului

Un cântec îndepărtat
mă cutreieră în zorii dimineților de mai.

Aroma mirifica a florilor de umbră
inundă-n nopțile pierdute în
gânduri solitare,
agățate nepotrivit,
de alte gânduri prăfuite...
Candela era aprinsă și își juca peste trupul nopții desene enigmatice .

Când se stingea, casa umbrelor se umplea, iar și iar,
de mirosul rugăciunilor neterminate și
se îmbrăca în colț de rai,
cântec solitar de pasăre ibis...
...
Mâini vlăguite reaprind din degete alt întuneric.

Lumea se lumineză cu lacrimi înghețate,
strălucind în desfătarea răcoroasă a razelor de lună plină.

Mă și zărești, doar pentru o clipă, prin mulțimea pașilor pierduți,
îmi reverși în trup tăcerile târzii și
tandafiri albaștri torni neîncetat peste sânul meu răsfrânt ca o buză nărăvașă.
De la o vreme rupi spinii vii.
Boabele de sânge înfloresc pe degetele tale,
diamante rece, șlefuite de vreme.
Mâna îți ia forma tulpinii spinoase.
Spini otrăviți se înghesuie să te locuiască.
...
Cândva, oamenii îmi ocoleau privirea,
purtau oglinzile în mâna stângă și
mă obligau să îmi privesc, în apele verzui, trupul vestejit de neînaripată.

Totul e ars.

Amintirea culmilor aprinse răsucește dimineața vinovată peste
oasele frunții tale îmi scutură
petale înroșite. Trupul meu se încordează în dureri și așteptare.

Dar timpul trece pe lângă noi fluierând a nepăsare și
strig nimicului, călare pe asinul umilinței,

slobozindu-mi din pieptul prea plin, râul de hohote nebune:
-Ning pădurile rănite,
cu petale de amor,
Spini cu ace oțelite
au spart pieile de dor...

Zace trupu-n putrezire,
Chiar parfumul s-a înecat,

Ai plecat fără de știre.
În zadar te-am căutat,
În zadar te-am așteptat...

Răspunzi într-un blestemul tatuat cu flăcări în zenit:

-Mergi pe culmea veșniciei,
Cu albastrul tău fior,
Stea aprinsă a făcliei...
te blestem, nu te ador,
cu ale tale șoapte moarte,
liniște să n-ai în noapte,
să te seci în candid dor,
vlăguită și pribegă,
nimănui să nu-i fii dragă...să te stingi încetișor...
fără apa cea de taină
care curge răcoroasă,
la izvor...

Petale și spini se întrepătrund pe aleile Edenului
înmiresmând-și căile răbegite de căutare...
Mai vezi un El și o Ea înflorind în rondul de sub fereastra sufletului tău
ca o amintire nechemată...


P.S.: Grafica volumului gothic II este realizată de Roxana Barbu

las murmur de stol viorii

mâinile mele au amorțit pe arcușul
viorii las murmur de stol


în drumul rătăcirii chiar
glezna mea se frânge a strigăt înăbușit în
țărmul mărilor pustii și numai
pescărușii îți culeg boabele dimineții cu
ciocurile lor sinistre de hârtie înnegrită
își înfoaie penele mândre și
înalță spre ceruri
țipete ascunse în limbă de
stâncă măcinată de vânturile reci și tulburate
ca niște adâncuri ce îmi îngroapă numele
departe
tot mai departe
în valuri surpate și cenușii.



P.S.: Grafica volumului gothic II-Urme vechi este realizata de Roxana Barbu si ii multumesc pentru colaborare.

marți, 14 februarie 2012

Enigma - Sadeness [HQ]

îngerul meu rătăcit

îngerul meu are buzele crăpate
și râde și-mi spune că îi sunt oaspete
numai în seara asta răbdarea mea se mulează
perfect pe suflete tropăind și scuturând literele
frumos decupate din reclame clălcate în picioare
care zac în scara blocului meu homlerii își fac
un culcușuri proaspete ca de păsări înjunghiate
fără de pene și fără de aripi
din ele curg râuri râuri de invitații
impudice îndecente necinstite aș zice
că oamenii încă nu s-au trezit și
umilința asta nu poate dura la nesfârșit.

(înălțimi de trei picioare...)

spune-mi mamă tot așa ningea și
când te-ai născut tu a bubuit cerul
au curs oameni de hârtie strigându-ne că o să
vedeți voi cândva o să se ivească din
umbre diavolul cu numărul cald în mână.
nu. lasă. pământul ăsta oricum merge cu
capul aplecat sabia nu o să-l mai taie și domnul
surâde mulțumit surâde și îmi dă speranța
cu diamante și salbă dragostea mea nu
poate fi ștearsă cu un singur click...

port bocancii găuriți și în locul ferestrei de ieri
am găsit o strigare prietenă dragă lasă-mi urme
de buze crăpate pe umăr să îmi aduc aminte
că încă nu ai murit.

îngerul meu se hrănește cu buze uscate și
pene de liliac amorțit.

Jurnalul fericirii

http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/001-nicolae-steinhardt-jurnalul-fericirii?related_index=1http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/001-nicolae-steinhardt-jurnalul-fericirii?related_index=1http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/001-nicolae-steinhardt-jurnalul-fericirii?related_index=1">http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/001-nicolae-steinhardt-jurnalul-fericirii?related_index=1

Dorina Neculce: mi-au crescut unghii noi

Dorina Neculce: mi-au crescut unghii noi

luni, 13 februarie 2012

mi-au crescut unghii noi

mi-au crescut unghii noi
ca niște elitre zimțate
de azi pot să crestez copacii
pe frunte cu semnul nemuririi
mă pot acoperi

sărutul lacului aprins
îmi toarnă fluturi morți
în palme mă umplu
ochii rubinii
cu zâmbete stricate
te-ademenesc și
torc amiezile
în umbre

iar sufletul pierdut
tresare
în florile
de noapte...

duminică, 12 februarie 2012

tablou cu îngeri palizi

orașul  de zăpadă
e numai al meu
sughite oameni de catifea și
se îmbracă în străzi murdare
învelite în trotuare florăresele
suflă în pumnii înghețați și
le vând iluzii

orașul meu are un trup de ceară
bisericile s-au topit
de mult
enoriașii
poartă sfinți pe umeri şi
pieptul meu e aspru 
par un tablou jalnic din care
culorile au curs dar încă ard aici
în rugăciunile mele
sângele clocotește
ninge întruna
fără de sfârșit
cu îngeri palizi tușind
fluturi albaștri și
aripi străvezii de serafimi.

sâmbătă, 11 februarie 2012

descătușarea

ei o credeau femeia cu
o mie de fețe dar
avea buze de 20 de ani privirea de
30 și vocea încremenită
trupul îi era albastru
îngropat în stâncă
și o strigau natasha
pe atunci o credea încă vie

în epoca aceea incendiară a
zilelor albe doar
pleoapele o mai strângeau
o strângere
care aducea mai mult a vânt de primăvară ea
se dezmorțea de parcă s-ar fi rupt din crisalidă și
cobora treptele sobră ridicându-și voalul cernit
nici nu știa că el a murit
înecat
în florile de nufăr
își privea fața.
da.
mumia asta albastră a reușit
până la urmă să o încătușeze.

zang zang zang
erau pașii ei
uneori câinii reușeau să-i
roadă
o parte din lanțuri
câteva cranii parcă îi zâmbeau
când lăsa umbra lasciv să se amprenteze
peste morminte atât cât să își mai
aducă aminte...

de dimineață până seara

măsor de dimineață până seara
firul vieții mele
o înșir o deșir remaind
ce se mai poate
se mai poate să te simt
alături
să te gândesc
de dimineață până seara și
tu să mă depeni pe același ghem
poate înjurând că sunt prea sobră
că sunt țepoasă. da. uneori
mă ascund în umbră de arnici
mă adăpostesc și aștept
să câștigi procesul acela
cu zgârcenia să îmi poți spune darnic
bună seara și eu să mă apropii ca să
îți ascult cadența/umbră sacadată a pașilor târzii
care îmi tot vorbește despre o plecare
altundeva
poate în alt azil de suflete
într-un sanatoriu de suflete pictate
sau într-o altă casa necunoscută
de toleranță în care toate femeile fără de nume
te vor tolera trecând prin tine
cu buzele lor neînfrânate
cu sânii aplecați
o să le pari
o umbră atârnată
și nici nu vor ști
că deja s-a făcut
iar seară

nu știu și nu vreau

de nervi ciocnesc amnarul
doamne dacă îmi scapără și iluziile
peste zidurile astea nu prea se trece
aici e tărâmul umbrelor
un ținut viu gândesc stins
cu buze amestecate-n cruce

nu știu și nu vreau să
mai aud clopotul
măcinând clipele moarte

numai brazii
poate doar brazii
mai pot lega la ochi
munții cu marea

Doamna Carmelia Leonte, despre Volumul meu gothic III- „ZBOR SIHASTRU”

Multumesc doamnei Carmelia Leonte pentru această postfață în cuvintele căreia mă regăsesc pe deplin

”Simfonia oglinzilor stricate”


Ca în retorica antică, unde frumuseţea şi înţelepciunea erau nedespărţite, în poeziile Dorinei Neculce frapează o îngemănare de virtuţi care împreună alcătuiesc un ideal. Lumina înghite întunericul, astfel încât sensul final al discursului liric rămâne unul senin, în ciuda tensiunilor inerente creaţiei. Golul dintre cuvinte este acoperit de ecoul lor. Nu există tăcere, ci un murmur prelung, ademenitor, aşa cum nu există noapte, ci o simfonie de iluminări difuze, minunate, care schimbă conturul obiectelor şi al sentimentelor, până la nerecunoaşterea lor.
”Simfonia oglinzilor stricate” este o metaforă definitorie pentru că evocă pe de o parte lumina, prin răsfrângere şi amplificare, iar pe de altă parte, imperfecţiunea. Aici avem deja un oximoron, o contradicţie, pentru că lumina este întotdeauna perfectă şi preluarea ei pe suprafeţele lucioase ale oglinzii ar trebui să fie asemenea. Această trădare, acest zbor frânt este tocmai sursa de tristeţe pe care o speculează poeta în versurile ei. Oglinda e un alt fel de ecou. Aici tăcerea pare perfectă, dar în realitate este o altă modalitate de a vorbi: strâmbă, prin imagini deformate.
Această imprecizie a sensurilor, îngăduită în creaţie, o tulbură pe Dorina Neculce şi, în acelaşi timp, o impulsionează să meargă mai departe pe drumul ei. Ceea ce îşi propune este o căutare a plenitudinii, a veşniciei ascunse în efemerul clipei, a nezdruncinatei măreţii care se află în umbra unui fir de iarbă. Şi dacă nu va găsi ceea ce caută, după cum, cu amărăcine, presimte, poeta are un plan de rezervă: să se dedice până la ultima suflare căutării în sine, înnobilată de frumuseţe.
Sunt excluse peripeţiile, surprizele. Autoarea este creatorul universului căruia cu trudă îi face loc în lume. Ea este atotştiutoare, cunoaşte la perfecţie toate legile lui. Şi totuşi, ce surpriză, precogniţia lucrurilor nu răpeşte nimic din farmecul lor, ci le dă o stranie şi dublă noutate. Ele există în acelaşi timp în universul preştiut de poetă şi în cel împărtăţit. Fluturii decapitaţi, copacul de ceară, păpuşa din azilul de suflete, exploratorul nebun, înţeleptul din Soare sunt tot atâtea figuri ale unei lumi plauzibile, deşi contradictorii, în care suntem invitaţi. Riscul este să ne molipsim de această veşnicie îndelung căutată, care îşi plimbă trista circularitate în pagini, să intrăm definitiv în poveste. Sau, la fel de bine, putem face din ochi personajelor, să le devenim complici, să ne permită intrarea provizorie în catedrale de ceară pentru a ne minuna împreună cu ele.
Dar, orice am face, nu ne putem ridica la nivelul creatorului. Ne lipsesc imaginaţia, forţa de coagulare, experienţele de viaţă şi, mai ales, lecturile, întotdeauna unice şi irepetabile. Doar ştim, fiecare cititor citeşte cartea lui, traduce lumea acelei cărţi într-o limbă proprie, diferită de a noastră. Dorina Neculce, în mod evident, are lecturi inconfundabile. De aici, şi prelungirea lor în lume este la fel.
Aşadar, ne putem lua la trântă cu felinele care bântuie prin versuri, ori să împrumutăm măştile unor zburătoare, să ne însuşim nume de ceară care nu ne aparţin, putem fi temerari, clarvăzători, aventurieri, dar nu putem fi autorul care a orchestrat totul. Dorina Neculce ia forma şi culoarea decorurilor pe care le descrie, se confundă cu figurile de stil, cu straniile personaje, însă procesul invers ar duce la implozie. Puterea îi aparţine. Numai ei. Intangibilă.
”În cele câteva cărţi deja publicate, Dorina Neculce confirmă un talent autentic. ”Surdă” la moda epocii, la tentaţia scriiturii sofisticate sau tehnicizate, ea işi ascute condeiul pentru a reda sunetul vocii ei interioare, mereu acelaşi, purtător de infinite nuanţe ”.

Carmelia Leonte

vineri, 10 februarie 2012

Ochi de arlechin - Adrian Berinde

pe umerii mei

pe umerii mei au crescut
zidurile nopții/ o noapte apoasă
cu stele mușcând din pulpa cerului
parcă mi se scaldă în creier

o noapte rece aleargă cu mine și
îngerii din frescă îmi strigă răgușind
ai săpat lumina în cioburi
priveste sus tot mai sus
și ochiul mi se scaldă
răstignit
în câmpuri de apus
sunt o moarte albă

prin degetele mele iată
s-a săvărșit nemurirea
umbră a neliniștilor mele

urc scara cerului
șchiopătând/ în mâinile mele
a mai crescut o inimă în
formă de stea...

joi, 9 februarie 2012

prestidigitație



când se va aprinde cerul
să nu mă privești prin perdeaua vie
ia seama la vâlvătaia lumii și oprește
apele ochii mei tulburii au
să doară stins ca o aripa smulsă
cu obrazul ros în rădăcina amară
numindu-mă noapte albă
îngerii de jad vor îndrepta sabia înspre noi
și o să plutim eteric, șleampăt
chiar o să ne și auzim
ca două sfere ieșite din orbita Timpului.
visul înfășurat în negru și alb o să și-l
urmeze fiecare eu cred că o să zâmbesc
destul de tainic alunecând sau
o să îți las inima în palmă
pentru ca viața mea să pară mai ...ușoară

(în)trecere

bărbatul acesta care
îmi leagă mâinile de cer
va veni și mâine să îmi
zgârâie cu unghiile ascuțite
trupul
(cred că o să arăt jalnic
tăiată de secure)

cesul meu poate o să bată în pieptul tău în
miez de noapte o să mă cobor
să îți număr cu precizie
cele șapte brațe ooo cât de
fericiți o să fim

degetele tale febrile
catifelate șapte
luate câte șapte o să-mi
astupe iarăși gura și
apoi or să alunece-ntre coardele harpei
suspinând periodic a...șoapte sau
a secvențe decupate din filme alb/negre



dar numai bărbatul acesta
o să îmi șteargă cu buzele-nghețate toate gândurile
iubite
și o să vezi tu
până la urmă
o să mă învețe
încetul cu încetul
cum se...moare

marți, 7 februarie 2012

...alungă-mi sufletul

hei cavalerule albastru
tu știi...
pe tărâmul însângerat numai Întunericul
își mai poate zări Umbra ca pe o femeie pierdută
încolțită în iarba mănoasă inima ei o să fiarbă
alturea de tine până o să se lase zorii cu liniște de clape
atinse ușor ca obrajii plini de picăturile de rouă
tu știi că viețile se-ntorc fără să lase umbre în Umbră

atoateștiutorule unde îmi sunt numele sacre de regină sihastră

întreabă corbul îmi zici
și corbul mi se-nfige-n creștet fără de răspuns

alungă-mi sufletul spre râu să se adape știmele să-mi umezească ochii
lacrimile astea sunt alterate și un cod de bare in dungi de întuneric au țesut

aruncă-mi vina-n spate/ din fort ies gurile de șarpe cu limbile-nspicate / mă sâsâie/ mă mușcă de buzele albite și îmi strigă unde mi-e alesul pe care cale a morții l-am pierdut...

dacă o să ai răbdare

poate dacă o sa ai răbdare
o să mă transform în ploaie și
o să mă adun alături de fiare
la picioarele tale legate cu
fâșiile de piele netăbăcită
atunci cuvintele mele din cristaluri
s-or oglindi în infinituri de hârtie albă
lângă un desen de copil în care se privesc din toate părțile
oamenii de zăpadă se topesc și se scurg sub casele roșii cu acoperișuri sparte ca niște cușme dacice îndemnând săniile să alunece pe lângă râuri
pe tălpile lor boante și foarte albastre și
doamne încă ninge ninge liniștit și galben ca niciodată în românia asta plină de
te întrebi prostește la ce ți-ar mai trebui brațe în loc de ramuri când tot ce îmbrățișezi se usucă și iubiții tăi au plecat purtând pe umeri umezeala visurile tale parcă toate se adună la poarta cerului și bat se zbat zdruncinându-se
uneori ca și nourii amenințându-te că te inundă trist
dacă tabloul nu și-ar închide marginile
înramată nici nu mai exiști și nu e cale de ieșire
dar taci și te alături oamenilor de rând înghenunchind pe aceeași rană care a uitat să se închidă și uite chiar ninge feeric liniștit curat și galben peste coala de hârtie mâna copilului îți atinge grumazul
îți vine să plângi pentru că nu ai întrebat niciodată cerul
pentru cine bătea clopotul florilor când soarele uita să mai apară...pasărea
... izbește cu ciocul și-mi sparge fiorul care
s-a agățat disperat în sânii mei limpezi
și prima ca și a doua oară

haiku

ramuri albe ning
brațe de mălin spre cer
înger de lumini

luni, 6 februarie 2012

Țața Valeria(sau cum să dispari fără de urmă)

Femeia era obeză.
Își târa, anevoios, trupul masiv pe ulițele prăfuite ale satului, pufnind și oprindu-se în răstimpuri să-și mai tragă puțin sufletul. I se auzea doar răsuflarea gâtuită și pasul greu pe care și-l trăgea sacadat. Era mereu nădușită, iar părul care îi ieșea de sub baticul verde i se lipea de tâmple.
Așa o știam dintotdeauna pe țața Valeria, un trup imens îngropat într-un munte de grăsime. Și totuși ochii ei vii aminteau de o femeie cândva frumoasă.
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea suspicios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și deseori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum dam iama, mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Poate să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste.
Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități ca ascuțime a minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam dimineața cu groaza, că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.
Acum era adevărat și paznicul își urma tactica lui bine gândită de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Și...iată că îmi venise și mie timpul.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăre prin în laț. Eram o captura bună de trecut in registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.

-E a lu`Nică..., strigă țața Valeria, bucuroasă și importantă peste măsură că, în sfârșit, își poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoptea pe la colțuri că...i-ar fi mult mai mult decât prieten). Toată ziua-i prin lanuri...nu știu, Lența aceea ce face, de ce nu-i vine de hac...

Omul se uită prostit la mine dar îi scap repede din strânsoare și fug acasă. Mă așez în scrânciobul din ogradă, legat cu un lanț gros de cei doi salcâmi uriași și cânt ,,Familia noastră-i muzicală,, cu lacrimi șiroite pe obraz, de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile...

Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-una și tata mă șterge cu un prosop aspru. Promit că nu o să nu mai merg prin lanuri. Știu  că nu am voie, Știu că se dau amenzi și că nu sunt bani de plătit. De data asta o să vorbească tata cu președintele, dar eu trebuie să fiu cuminte și să nu mai mergem niciodată prin lanurile CAP-ului.

Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete, Tata îi ceartă și le zice că totul s-a întâmplat din vina lor, doar nu am fost singură în lan. ,,Eiii, gândesc eu, nu-i chiar așa,,. Doar eu le-am cerut să fiu luată la „prădat„...altfel aș fi ajuns de râsul copiilor. Însă tac și arăt cât sunt de supărată pentru ceea ce am greșit.

Pot spune că nu m-am liniștit deloc și am călcat în lanul cu mac chiar a doua zi, rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le cu toții pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau doar grădini în incinta satului nostru, de la „câmp„. Le luam „la control„, așa ziceam noi, codificat, și degustam strugurii încă de pe vremea formării bobițelor verzi și acrișoare.

Țața Valeria avea și o parte frumoasă, plină de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăveam, era chemată ca să ne...vadă. Ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent venit de dincolo de timp. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ne punea mâna ocrotitor pe frunte, iar mâna ei caldă și moale parcă ne smulgea durerea din rădăcini.

Apoi pleca acasă și venea, greoaie, gâfâind, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și cu prune uscate și aromate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.

Atunci o iubeam toți și ea știa asta.

Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia pe când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, căutându-și printre amintirile ei vechi, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzeau prin sat vorbe rușinoase, care dădeau de înțeles că fetele ajunse acolo erau folosite și pentru altceva, niscaiva treburi ,,spurcate,, cu bărbați de toate felurile.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo și lua la rândul ei fete tinere și sărace de prin sat pe care le folosea așa cum a fost și ea folosită, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește, undeva foarte departe...poate la viața ei liniștită de peste timp.

Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea mult ordinea din casa ei precum și mirosul de fructe uscate, dar ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde zicea lumea că își ține dracii, înfășați între niște pături de culoare roșie, ca pe niște copii răsfățați.
-Ce tot se uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de iscoditoare.
-Da` nu se uită. Uite, așa e ea, mai curioasă...Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.

Apoi se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.

Câteodată, vara, oamenii mergeau la fântână, pe la mijlocul satului și era stabilită o convenție. Noi, copiii aveam voie să bem cu „botul” din gălețile lor,însă nimeni nu se supăra, nimeni nu ne certa.
Asta am vrut să facem și cu găleata ei, dar ne-a fugărit și ne-a zis că nu avem voie. I-am spus mamei și am plâns că ne-a gonit. Mama ne-a liniștit zicându-ne:

-Ei, las-o, nu te necăji, că ea face niște farmece. Știe toată lumea că folosește apă neîncepută. Nu vedeți cum vin căruțele pe la poarta ei, sâmbăta și duminica. Face de măritiș fetelor bătrâne. Pare de necrezut, pentru că ei nu a putut să-și facă ei asta, niciodată. Și uite-o fată bătrână.

Copiii o urmăreau când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe marginea cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostești și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmplare.
***
Încă nu terminasem liceul și m-am întors acasă într-o vacanță de vară, dar țața Valeria nu a mai ieșit, curioasă, pe movilă să ne vadă, să ne întâmpine sau să se încrunte întrebându-ne cum e pe acolo, pe la oraș.

Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam nefiresc de îngrijorată. Nu știam că prezența ei îmi era așa de necesară. Ea era copilăria mea, cu spaime și bucurii.
-E la spital, spune mama, e bolnavă...spun oamenii că ar vrea să moară și nu poate. Se izbește cu capul de marginea de fier a patului și se roagă la Dumnezeu să nu o mai chinuie. Doamne iartă-mă, o fi de la ceea ce spunea lumea despre dânsa. Cică a cumpărat de la târg la Săveni, demult o flanelă roșie, roșie, în care erau dracii aceia. Nici ea nu știa că i-a cumpărat până nu au început să o chinuie și să îi ceară de mâncare, ba să îi pună și la treabă îi cereau Ducă-se pe pustii!! zice mama, scuipându-și în sân. Când a plecat la spital nu a avut timp să-i dea altcuiva și, uite, ei cum o chinuie.

Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama își stoarce lacrimi amare plângându-și propria ei viață, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
-Și...unde e înmormântată???
-Nu au adus-o în sat, nici nu avea cine să o ia de acolo. Nu mai avea pe nimeni. Rar își va mai aminti cineva de ea. Oamenii își amintesc de alți oameni care nu mai sunt doar când le calcă mormântul. Nu știu dacă a avut parte de un mormânt, nu știu ce s-a întâmplat cu trupul ei pe care nu l-a mai vrut nimeni.

Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.

Prin fața mea trece țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bunătate rece de iarnă aspră.

O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur,
un gând sau
doar o simplă închipuire?

amintiri

  Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...