miercuri, 31 octombrie 2012

ne cernem liniştiţi şi palizi

şi nu mă pot vindeca simţământul persistă de parcă aş avea nisipuri mişcătoare în talpă adăpătoare de flururi galbeni mi-s ochii desparte-mă iarnă de vânturi şi de ploi-usturătoare sentimente pe deasupra memoriei mele închircite firul de plumb nu mai pătrunde. sunt un amurg deşertat? sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară? sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale? îngrăşământ al nervurilor -zale frunzoase? verde verde pal verde strident întunecat uitată sunt în umărul pădurilor îndoielnica mea cămaşă de zale ţesută în nourii de fum mă strânge mă sugrumă scârţâi şi scânteiez a jale mă şi aprind lumină în lumină parfum în parfum de culoare iasomie răzvrătită în tablouri renascentiste îmi întorc pasul stânjenitor şi trist amestecându-mă prin herghelii de fluturi să-ţi mai trăiesc o săptămână nepământeană urmă. înseamnă că nu e târziu lampa tot pâlpâie nu se stinge zarea după linia asta albastră aş mai putea să îţi desprind poeme din trupul cald voi decupa grădini edenice fără de şarpe cu fâlcile deschise paianjenul ne va muşca amurgul- trăim apocaliptic zic înserarea ne cerne liniştiţi şi palizi prin universul de cenuşă

Dorina Neculce - În Pasu-mi De Fugară

marți, 30 octombrie 2012

plâng rouă ochilor albaştri


  1. plâng rouă ochilor albaştri în lacrimă de granit nu se mai aud greierii galactici cu firimituri de stele pe pământ mă încununez-scâncet în furtună- deasupra măştilor fără de ochi mă frâng-ucigătoare noapte-plâng departe de mine şi peste mine s-a uitat uitatul cu piază-rea în zbor de pasăre oarbă şi mută îmi plimb pasul până la muntele tabor e cale de o aripă moartă zdrobită sub cuvânt zac agonie profundă a căderilor de rând şi mă înfrupt fără de vlagă; încă o mână răstignită şi încă o alunecare în dansul dervişilor palma mea însângerată se-nclină cerului sihastru sugrumându-mă jertfă plâng rouă ochilor albastră-ucigătoare şoaptă- mă furişez în irişi fantomatici pe sub mormânt.

duminică, 28 octombrie 2012

şi mă încred în tine

vom fi iar liberi am zis asemenea unor zile născute în prundul moale şi galben călăreţi cu capetele aplecate vor trece prin noi strunind căpăstrul de plumb vor bate cu pinteni în burţile cailor pământul o să geamă tresărind şi ne vom ridica şi noi ca nişte păsări cu aripi de hârtie
vom pluti nestingheriţi încrâncenându-ne în aşteptare o să purtăm în spate visuri măreţe bântuiţi de o lume imaginară o să ne aşezăm turceşte la cină în mare taină trupul pâinii se va frânge picurând câteva lacrimi în plină lumină cu sângele ascuns de întuneric se va spăla păcatul de aceea îţi şi sctiu toate astea iubite culcuş să fac durerii în palmele tale o noapte şi jumătate (mă-ncred în tine) sufletul meu peregrin nădăjduiesc îl vei primeni cu gusturi amare cu ierburi alese şi tainică noapte

Dorina Neculce - Trăim În Întuneric

În lumea umbrelor, recită poetul Lucian Dumbravă

sâmbătă, 27 octombrie 2012

încorsetându-mi timpul



văd foarte clar

forma buzelor tale
aruncată în  nisip
aud tăcerea ta
strigată într-o limbă
de piatră dincolo de mâna mea
nu mai e timp
doar valurile nopţii
 înspumegate
mă amotţesc ironic
încorsetându-mi gândul
în fâşâi de anotimp
zâmbesc prin zâmbete furate
privesc prin ochii dezgoliţi ai
liliacului înfipt
şi mă ascund în zorii neterminaţi
apusul îmi rugineşte
în venele deschise
mă umplu cu forma 
buzelor tale
aud un sunet
stins de clavecin

ar fi trebui...

 ar fi trebuit...


ar fi trebuit să te cheme elly,
să ai fruntea măreață ca
o catedrală grandioasă
în bătaia vântului turbat
să nu te cutremuri
niciodată.

ar fi trebuit să mă cheme ally,
să am mâinile suave
țesute cu aripi
(un fel de noduri dezlegate)

și poate ar fi trebuit
să ne rostogolim
muți de uimire
în lumea aceea monumentală a
soclurilor fără de statui.

eu aș fi încremenit brusc
desenând doar cu privirea nuferi
pe chipul tău, elly,
mâna mea ar fi poposit rece
până se încheia cămașa nopții
cu mânecile la spate ca o nebună
aș fi bătut din palmele morţilor din piatră
(chiar așa: poc poc, geană peste geană)

tu m-ai fi privit îngândurat şi împietrit
târându-ți cu greu pașii metalici
tot cu mâinile la spate
m-ai fi iubit...
..........................................

ar fi trebuit să te cheme elly, șoptesc
nespus de stins privirilor deşarte
apăsându-ți degetul aici,
în dreptul inimii.
(mă simți?)
sunt ally, și doar pentru tine,
azi, sunt mai
frumoasă...

printre umbre

mă înclin absidă
 în zăpadă
 urma paşilor mei scârţâie sugrumat
 printre umbre îmi e aşa de frig 
-neîncetată absenţă-
 nepreţuită margine a inimii tale 
doar noi 
ştim a ne uni atât de bine trupurile
 murind în foşnet de petale 
dezlegăm creştetul munţilor priviţi! 
!!priviţi şi
fluturii ne amestecau atent trupurile 
în linişte şi în albul pur al 
armoniei mormântale .........................................

vineri, 26 octombrie 2012

trupul crucii

şi gurile viermilor au ruginit
 împrejur s-a pecetluit mormântul
 cu flori candide cu flori de nalbă
 însoțitorii trec tropăind 
    de n-ar veni 
    de n-ar mai veni 
    se tânguia iubirea mea 
    cu mâinile pe piept 
    de nu ar veni să
     mă cobor fără de frică 
    dezrădăcinată de iluzii 
    ca o noapte vestejită 
    ce nu mai crede în minuni 
    nu dumnezeu nu mai vine
     braţele mele se vor umple de aşchii adâncite 
    strâng ca pe un ceva nespus şi drag
     trupul crucii neșlefuit şi
       reîncepu tăcerea 

      strig

      strig curat şi simplu
       nu mă aude nimeni 
      poate şi alţii au strigat
      înainte
      în rugăciunea mea
      nu mai era loc de linişte  şi
      oraşul ăsta neumblat
      îşi uită străzile 
       în mine
      priveşti
      ploaia stingheră
      de frunze autiste
      dezafectate

      miercuri, 24 octombrie 2012

      într-o lumină de sunete



      și m-am închis aici
      într-o lumină de sunete iată-mă
      nu îţi mai plimb umbra
      prin mine
      foșnesc
      în faldurii rochiei creponate prin care
      vor curge ape nelimpezite şi
      mă voi stinge ca un felinar simplu
      și rece sub brazdele uscate
      acoperindu-mi ridurile într-un batic umed
      agonizând în carnea sufletelor voastre
      o să fie o tăcere adâncă şi rece ca o durere
      şi eu o să tot trec tresărind în
      zâmbete mă voi scurge
      printre crăpăturile nopților de sunet
       -fascicul de umbre--nesfârșit-



      "nu mai e timp




      mi-am răsădit stele în talpă îmi zvâcnește trecutul şi parcă aștept inima însângerată a orașului de ceară să îmi bată aritmic în palmă pregătesc minuțios un viitor din fire de parfum cred că o să mă asculte oameni cu capetele amestecate cu obrazul de fier ticăloșia o să-mi răsune a clopot de seară subtilă ca o femeie răzvrătită cu securea în mâna dreaptă o să alerg până îmi amorțesc genunchii aruncându-mi păpușile sugrumate voi trece chiar prin cercul de foc lăsând ne-întunericul să mă cuprindă înecându-mi trupul ochii mei vor scurge fire subțiri lasere pârjolitoare scurtcircuitând casa umilă a poporului o să se prăbușească scuipând din când în când câte o cărămidă din burta imensă i se vor auzi bătăile de pumn aplauze prelungi cu mâinile ridicate va muri un popor şi EL ne va cere să respirăm ușor chiar să pășim în ropot de timp să ne pierdem ca şi cum l-am lasă înadins să ne simtă sinele în umbra unei nopți fructuoase înveșmântând pământul și atârnând stârvurile ca pe niște ghirlande împodobind sala oglinzilor cu hohote de aer vom asfixiai și ceea ce a mai rămas din vesmântul de lut (sunet impudic de caval) şi balul mascat din dosul măștilor hidoase reîncepe iar EU alerg alerg fără de ţară fără de țel fără de timp ațipesc vlăguit şi mă visez scuturând frunzelor moarte florile din omizile păroase gândesc limpede şi lin cu trupul desprins prefăcându-mă drum aspru prăfuit acum mă şi puteți zdrobi sunt o mini apocalipsă în formă incipientă până mâine pot avea unghii albastre în trup şi la picioare

      marți, 23 octombrie 2012

      lăuntric/ă

      am învăţat
      predestinarea
      până la cea din
      urmă treaptă
      -cobor sau urc-
      atât de evaziv îmi apare
      adevărul
      gândesc
      în visul altora
      trăiesc
      în emoţiile mele
      nu mă mai puteţi ajunge
      zbor sau cad pe
      deasupra unui
      oraş cu porţile închise
      şi toate astea au fost
      nu
      aşteptate nu
      pregătite ci
      surprinse
      în tunetul vocilor
      de plumb

      duminică, 21 octombrie 2012

      nici nu ai crede

      fierb în toate durerile lumii
      nici nu ai crede
      nu-i așa prietene
      mă privești
      că pe o nălucă
      de după ochiul de cristal
      îţi apar rece şi
      fără de vlagă
      te faci că simți
      .................................................
      mi-e inima clocot
      albastru şi strigăt 
      e ca şi cum m-ai disloca
      din propria mea stare
      e ca şi cum m-ai plânge
      înapoia unor visuri deșarte
      seară de seară înfofolit în
      umbre solitare
      reliefându-mi
      globul de cristal
      ca pe o aripă fugară

      haiku

      fulger despicat
      ramură ruginită
      pace de granit

      te voi căuta doamne întru numele nelegiuit al legii

      http://cititordeproza.ning.com/group/poetulcasisoldatul/forum/topics/ntru-numele-nelegiuit-al-legii


      azi trăiesc pe post de moarte
      am degete moi şi unghii croşetate
      miros metalic a naftalină şi a far
      aprins la marginea zării acolo unde
      îşi dezgolesc umerii vrăjitoarele
      am stat rezemată de malul dărâmat
      umplându-mi trupul cu
      multe clipe triste
      veac peste veac în mine
      am înviat ochiul cavalerului integru.

      în piatră mi-am aprins aripi
      de plumb poate am şi zburat
      neisprăvită strălucire cu tunet
      straşnic cât mâinile mele m-am
      înălţat, m-am sărăciti şi am zis:
      m-ai sărăcit ca pe o lingură de sare
      voi şi voi eu bogăţiile lumii
      pendulă atârnândă de burta
      nălucilor în stânga şi
      în dreapta
      suspin înfundat :
      -bing şi bang!
      bing şi bang!
      tâmplele mele ar vrea să învineţească
      eretice.
      sătule de amăgirile albastre
      îmi sunt gândurile uscate
      întru numele nelegiuit al legii am strigat:
      - excelsior!!!
      te voi căuta doamne, azi,
      alăturea de moarte. ascultă!
      numele ţi l-am strigat!
      ........................................................................
      nimeni n-o să mai lege rănile
      braţelor mele aruncătoare
      de păsări înnegrite
      le-oi croşeta noi adevăruri.

      Magda Isanos - Uşa S-a-nchis

      sâmbătă, 20 octombrie 2012

      TAC


      de parcă m-a închis
      CINEVA
      înlăuntrul unui borcan verzui
      şi rece de parcă m-a înghiţit
      o poartă de tăceri într-o intersecţie
      nesemnalizată maşinile trec unele prin altele
      oamenii mi se par lacrimi prelinse pe un asfalt
      cules din miile de umbre şi-ncep neîntrebaţi şi siguri
      a se contopi cu o puzderie cerească

      tac
      am trupul depărtat până la durere
      într-o filozofie aşezată inegal
      tund cu ochiul de şarpe drumul

      te-ai pregătit?

      i-e rău...

      ei, lasă, pansează-i
      doar cămaşa
      o să mai trăiască...
      .....................................................
      şi tot aşa,

      TAC

      de parcă nu aş ştii
      ce este boala,
      aici se bea, se cântă, se dansează,
      şopteşte cântăreaţa descărnată
      învăluită-n norii ei de fum
      desfăcându-şi picioarele-mplinite
      până la desfrâu mă leagă.

      aicea, nu-i aşa?
      nu mai putem muri...
      ...............................................

      7 zile
      7 stele
      7 mâţe chioare
      7 păcate asumate
      7 luate câte 7

      it`s nothing personal!
      it`s nothing dincolo de jucăria jucată
      o fată(dealtfel foarte veselă) se stinge-
      ntr-un borcan încerc să îmi sugrum
      noaptea ştergându-mi inima pătrată

      dar dumnezeu în bunătatea lui îmi
      strecura printr-un ecran
      o rază
      apoi
      mulţimi de raze
      aplecate



      vineri, 19 octombrie 2012

      Dorina Neculce - Limba Lui Adam



      Limba lui Adam


      locuia de ceva timp
      în casa umbrelor uitate,
      era veșnic grea
      și năștea în răstimpuri,
      în pânza tabloului uitat, copii cu nimb pe frunte.
      încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
      pură, cu inflexiuni aproape umane,
      în limba lui Adam,
      cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

      în jur, aerul se îmbăta în arome de primăvară veșnică
      adunând de prin întunecate labirinturi
      flautiști cu pelerine ciuruite,
      tânguitori ca nopțile cernite.

      dar vocea ei se reducea, spre dimineață,
      la simple sunete lugubre, fără de timbru și ar fi vrut
      să împrumute iar din limba lui Adam,
      sau poate din textura pielii sale,
      oase din coasta lui demiurgică.

      asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
      se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
      cu ghearele înfipte în piepturile dezvelite.

      dar Ea?
      ce plămădea în pântec? de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, Eternitatea?

      vibra în rădăcinile cuvintelor
      știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni
      Adam era modern şi le vorbea femeilor rujate
      despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
      din care mai răzbat miresme adormite
      în fereastra sufletelor .
      și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor
      și flautiștii înfometați de sunete suave
      fața ei se colora în verde
      orbind-o strălucirea aceea reflectată
      prin perdeaua liniștii mărețe.

      copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
      își cârpeau aripile tocite și se hrăneau cu subteranele himere
      vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult,
      fără de cuvinte,
      doar colorând pe frunzele uscate
      metafore neîntrecut de albe.
      din milă, Dumnezeu le scobora din când în când,
      câte un curcubeu,
      (pentru născuții din aceeași mama).

      fără efort, îl transformau în cercuri,
      și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă.
      Ea locuia Acolo…
      în casă umbrelor străine,
      veșnic gravidă,
      ca o țigancă roditoare…


      locuia de ceva timp în casa umbrelor,
      era veșnic grea
      și năștea în răstimpuri,
      în pânza tabloului uitat,
      copii cu nimb pe frunte.

      încă le vorbea într-o limbă demult uitată,
      pură, cu inflexiuni aproape umane,
      în limba lui Adam,
      cea rămasă ca un ecou puternic de odinioară.

      în jur, aerul se îmbăta în arome
      de primăvară veșnică
      adunând de prin întunecate labirinturi
      flautiști cu pelerine ciuruite,
      tânguitori ca nopțile cernite.

      vocea ei se reducea, spre dimineață,
      la simple sunete lugubre, fără de timbru
      și ar fi vrut
      să împrumute iar din limba lui Adam,
      sau poate din textura pielii sale,
      oase din coasta lui demiurgică.
      asta voia atunci, când prin sângele amintirilor
      se bălăcăreau imagini apocaliptice de îngeri fără capete,
      cu ghearele înfipte în propriile piepturi dezvelite.

      dar ea...
      ce plămădea în pântec?
      de ce se cuibărise acolo, îngenunchiată, eternitatea?
      vibra în rădăcinile cuvintelor,
      știa că după dânsa n-o să mai vină nimeni.
      Adam era modern, vorbea femeilor rujate
      despre uitata lui din altă lume, într-un tablou
      din care mai răzbat miresme adormite
      în fereastra sufletelor .

      și se chircea cu o durere nemascată între copiii umbrelor și flautiștii înfometați de sunete suave
      fața ei se colora în verde
      orbind-o strălucirea aceea reflectată
      prin perdeaua liniștii mărețe.

      copiii ei, rămași pe câmpul înnegrit, o vreme,
      acum, își cârpeau singuri aripile și se hrăneau cu subteranele himere
      vorbindu-și trist în limba lui Adam, cea de demult, fără cuvinte,
      doar colorând pe frunzele uscate...
      metafore neîntrecut de albe.

      din milă, Dumnezeu mai scobora din când în când, câte un curcubeu,
      (pentru născuții, din aceeași mama, în răstimpuri)
      fără efort, îl transformau în cercuri,
      și alergau desculți, învârtindu-l în mare grabă. ea locuia acolo, în casă umbrelor străine,
      veșnic gravidă,
      ca o țigancă roditoare.

      Dorina Neculce - Cândva, dezbinând


      cândva, dezbinând



      poezie
      poate o să plec şi eu cândva dezbinând
      acest cântec poate o să mă îngrop
      ca un orologiu bântuit de
      atâta strigat poate
      o să mă închid de-a pururea
      într-o margine aţoasă de cuvânt şi
      mă voi stinge
      trăgând zăvorul
      cu scrâşnit de oase
      în faţa porţii o să
      îmi aşez mătăsuri alese
      pânze albite îngeri albaştri
      icoane ceruri vor mâna
      spre tine scârnavul meu trup
      din care s-or înfrupta
      şi corbii cu fâlfâiri sinistre
      ce naiba creştinule
      neîmpăcare spurcată
      rostire dreaptă
      nedreaptă
      a plecat...
      ei şi
      gata
      aicea nu-şi mai au rostul
      cheile ruginite
      uşile paradisului
      se deschid înclinând
      partea orizontală
      aşa
      aşa mă
      şi împreunez cu tine
      coapsă lângă coapsă gură
      lângă gură geană peste
      geană neîntrebatule pământ
      închina-mă-voi dară
      mă voi închina

      invitatie pentru azi, 19 octombrie, ora 11:00

      vineri, 19 octombrie, intre orele 11 si 13- jurnalista Doina Bazgan- Andrei va transmite la Radio_Iaşi pe frecventa de 153 KHZ, unde medii, emisiunea ,,Oamenii Moldovei,,. Eu voi fi invitata ei speciala si vom transmite stiri despre diverse activitati petrecute in satul Romanesti, in ultimele 12 luni. deasemenea eu voi avea si un scurt recital de poezie in cadrul emisiunii . va invitam sa ne urmatiti:)) pe AM, nu FM

      HAIKU

      FLOARE DE CIREȘ
      UMBLĂ MIEII SUB PĂMÂNT
      RĂSĂRIT DE STEA

      Omar Khayyam - Singurătatea Omului

      يالس أتريا إتصالك

      miercuri, 17 octombrie 2012

      cândva dezbinând


      cândva dezbinând



      poate o să plec şi eu cândva dezbinând
      acest cântec poate o să mă îngrop
      ca un orologiu bântuit de
      atâta strigat poate
      o să mă închid de-a-pururea 
      într-o margine aţoasă de cuvânt///şi
      mă voi stinge
      trăgând zăvorul
      cu scrâşnit de oase
      în faţa porţii o să
      îmi aşez mătăsuri alese
      pânze albite îngeri albaştri
      icoane ceruri vor mâna
      spre tine scârnavul meu trup
      din care s-or înfrupta
       şi corbii cu fâlfâiri sinistre
      ce naiba creştinule
      neîmpăcare spurcată
      rostire dreaptă
      nedreaptă
      a plecat...
      ei şi
      gata
      aicea nu-şi mai au rostul
      cheile ruginite
      uşile paradisului 
      se deschid înclinând
      partea orizontală
      aşa
      aşa mă
      şi împreunez cu tine
      coapsă lângă coapsă gură
      lângă gură geană peste
      geană neîntrebatule pământ
      închina-mă-voi dară
      mă voi închina




      marți, 16 octombrie 2012

      poezii gothice




      1. Preoteasa de ceară

      numai în colțul acela nu ajungea
      lumina. sanctuarul era pustiu și noaptea
      îmi acoperea umerii cu mantia de smoală
      pe care au crescut stele din rădăcini. mi-am tras gluga
      peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
      se făceau ghem
      la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
      orbirea îmi rodea din pleoapă . cu dinți de metal
      norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.
      tăcerile-mi înțepeneau în gât.
      oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
      chipurile se conturau șterse și palide.
      tot mai palid,
      cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,
      șoptindu-mi:
      -ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
      înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...
      gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
      am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
      în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
      cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
      cu trepte inegale, ciobite.
      învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
      săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre
      cum se vând și cum se cumpără oameni.
      procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
      niște gothici îmi cer arginții cu
      împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor
      aud strigăte curmate de loviturile de bici,
      portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
      îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care
      geme de blesteme
      eu șoșotesc o rugăciune
      se pierde printre ruine, ca un abur cald.

      nu mai e mult, taci. urmează-mă. strig înălțându-mi candela și scutul.
      crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei mausoleul e păzit.
      doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
      de bici.

      dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
      în seara aceea albastră de iarnă turbată
      ca o lupoaică îndurerată.

      2.noapte cu vulturi austrieci

      copiii priveau sfinții cu capetele aplecate își fixau bine
      ghilotina căutând puncte vulnerabile pe un cer fără de nori treceau
      vulturi austrieci ducând în ciocurile puternice câte un stârv l-om
      împărți la noapte se pare luna se va umple cu urlete și pustiire
      să legi bine poarta să nu-ţi mai lași copiii să mai iasă
      viermii rod în hoit se face frig apoi se face iarăși noapte.
      daaa. o noapte cruntă ca la începuturi nu poți să-mi zici că
      nu ți-am spus religia dragule de mult s-a transformat
      într-o mașină de aplecat
      capete pe ghilotină, dar, ia aminte
      să nu le spui. ți-o vrea și ție capul.

      dormi că e târziu mâine se-ntorc din nou cocorii
      să-nfigă sulițe de mucava în coaste, în multe, multe coaste...
      dar până or veni , tu dormi,
      trebuie să dormi...ascuns în
      pumni de șoapte.

      3. e şi asta o îndeletnicire lumească

      În dimineața aceea am privit lumea prin peretele de sticlă
      se vedeau străzile forfotind
      și labirintul își îngusta vizibil culoarul
      parcă simțeam o sufocare în retină
      mi se conturau păsări cu penajul argintiu
      am vrut să zbor mai departe
      se contura asfințitul amestecându-și cerneala
      cu sângele centaurului rănit într-o vorbă mai tăioasă

      - nesăbuitule ai să mori am gândit eu
      lăcrimând o picătură de otravă
      pe buze i se odihneau herghelii nărăvaşe de
      flururii amețiți în arșița zilei scurse
      prin perdelele îngălbenite de la fereastră

      (stau și acum îngrămădită în aceeași paranteză rotundă
      îți dau explicații despre cum a murit bunica
      cum a fost ea primenită pe laiță de o vecină
      care a cerut drept răsplată oglinda afumată
      prin care o să privească eclipsa de soare)

      locatarul de dincolo mă privea de după gardul de nisip
      strângea în brațele moi mijlocul clepsidrei
      încercând să îi dea formă voluptoasă de femeie vulgară
      dezinhibată care sparge cuvintele nepăsător în dinți
      și aruncă limba ascuțită pe spatele amfitrionului cu profilul mândru
      e ok. încă mai bea absint se plimba cu jojo pe chanselize
      pentru a fi cool își mângâie sictirul de pe frunte

      domnișoare proaspăt ieșite pe ușa pensionului franțuzesc
      îi strigă din mijlocul mulțimii răsturnate :
      „ferice de pântecele care te-a purtat, noica ar fi mândru de tine!”

      închipuitul mesia râgâie mulțumit se plictisește repede de atâtea osanale
      se ascunde în pânza tabloului medieval rezemat de peretele de sticlă
      se balansează în hamacul pe care i-l țin îngerii cu fețe schimonosite de efort

      (oooo aici e tărâmul de nicăieri ne tolănim la umbra lui cezanne
      și putem citi liniștiți tratate de psihiatrie viața e chiar o porție de moarte)

      sub un impuls de moment trag pelerina morţii peste umerii tabloului neîmpăcat
      și las ielele să dănțuiască în spatele râului de langă dunga albastră
      literații scot ochii din orbite și aruncă cu ei pe fereastră
      țintind haotic în ceafă câinii comunitari
      e și asta o îndeletnicire cât de cât lumească

      4.metamorfoze

      cu picături metalice
      morfina se prelinge
      în vene scârțâit secular
      furioși trecem o dată și
      încă o dată picură moartea
      fiori de cianură în ochii rătăciți
      peste câmpuri dumnezeu
      ne dă indidicii foarte vagi
      un bordei părăsit în care se răstoarnă vinul
      o fărâmă de pâine cu gust de amantă
      un sat complet acoperit de ierburi tăioase
      genunchi înfierbântați oase
      tivite cu fire de sânge un cer găurit și
      noi-oameni de hârtie atent decupați
      din ziare scandaloase
      cu vorbe ușoare despre referendum
      despre vot și votanți ne simțim foarte liberi
      în cușca de fier mai roade rugina
      zbiară iubirile noastre
      nedespărțitele iubiri-un alt bărbat
      îmi mână norii spre tine și
      eu-de parcă-s alta încremenită
      în valuri de timp
      așteptam pieptul tău
      piatră de vânt decojită
      să intru odată și să
      tac să tac să tac
      privirile astea de pasăre imperfectă
      o să-ți alunge fricile în matcă
      ies oameni întruna și intră în alții
      pustiind spații prefîcându-se
      în alții cu frunțile aprinse
      în zdrobituri de amnar


      ploaia asta de păsări îndoliate

      părea să mă înece. copacii 
      își ridicau neputincioși
      brațele uscate ca niște veșminte
      întunecate din petale ruginii. mă
      caut pe sub asfaltul translucid trupul meu
      strălucea se dispersa ca o puzderie de umbre
      ,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc
      tulpina unei alge
      sughit
      mă umplu de fluturi
      nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă
      am rămas o frunză aprinsă pe buzele copacului
      cu ramura din ceară
      știu doar că
      mâna ta nu încetează să mă caute
      la capătul timpului
      flămândă prin trupul înnămolit al nopții
      cu plete înstelate părea că mă aștepţi să
      să îmi înfig adânc şi apăsat colțul de fildeș 
      în umbrele tale de ceață 
      zidurile cetății nu mă recunosc
      și mă proiectează în
      timpi cu unghiile ascuțite

      lumina ne înconjoară
      ne măsoară sentimentele de plumb
      transformându-ne în resemnări
      cu fulare peste gură
      cu ochii învăpăiați bolborosind
      formule matematice şi algoritmi absurzi
      fără de trebuință
      .........................................................................
      ploaia asta primăvăratică zic ploaia asta de
      păsări îndoliate și petale ruginii pare să mă înece
      sub umbre de cenuşă...

      duminică, 14 octombrie 2012

      în alte ţinuturi



      vai în alte ţinuturi voi merge
      în alte ţinuturi voi bate
      cu aripa ruptă în alt paradis
      mă voi scufunda
      nedemn de al meu nume
      nestins de al meu gând
      neîngropat de a mea moarte
      cruce în aer îmi vor sculpta
      muşcând din buza muntelui
      mă vor osândi
      mă vor izgoni pentru a mea piele
      pierdută lilith sabia milei îşi va flutura
      pe deasupra capetelor aplecate
      zdrobind creştetul
      oraşului de plumb
      pâraiele de foc
      mă vor plânge
      /suspin adânc/
      înlăuntrul pieptului războinic
      sugrumat şi ei
      îşi vor vedea liniştiţi de pomeni
      în lumânări mă vor arde
      colaci vor rupe deasupra gropii
      şi mă vor împărţi săracilor
      cu gurile crăpate
      firimitură cu firimitură
      vom turba în zările amărui
      stropite cu sânge

      sâmbătă, 13 octombrie 2012

      protest/învineţind în mine zidul



      poezia a devenit un perete scorojit
      în care s-a aprins amnarul
      despre poet sâsâie şarpele
      curăţindu-mi pumnalul înroşit
      trist abandon în braţe deşarte
      despre poet-ca despre un nebun
      cu ochi injectaţi de netrăire
      şuieră vântul batjocorind

      noapte fugară noapte amară
      cu buze pământii îţi strig
      despre poeţi ce poţi să îmi spui
      depre mâna retezată a lui vallery
      despre nebunia încătuşată a tabitei
      câte unghii să mai înfigem într-un
      octombrie slinos şi ftizic doar
      doar morţii se vor albi şi îşi vor
      dezgoli mânia şi gura spre
      a ne ofili într-o poezie obscenă
      poezie modernă poezie rujată
      îndelung primenită ca o vampă
      înflămânzită bocănind vulgar
      pe un trotuar jegos şi putred
      cuprinzându-mi în palmele spinoase
      craniul în descompunere mângâindu-mă
      pe post de rană hidoasă
      mă vei folosi

      poezie-eternă trădare

      voi- gânduri ucise cu
      frunţi desfrunzite până când
      mă veți
      până când o să
      până când
      şi racla-mi va strânge
      cuvântul învinenţind
      în mine zidul şi zidul
      tot mai înalt
      mă va zidi

      joi, 11 octombrie 2012

      Uploaded videos (playlist)


      abisuri apuse

      adânc  de albastră mi-e inima
      doamne pâlpâit de izvor
      lumină ţesută din riduri
      clipă zidită în ceruri
      peste faţa mea
      infinit-
      înfloritule eden răsturnat
      grămadă cu grămadă în
      hăuri de coaste lipit
      dezlipit- fărâme de zări
      fărâme de zări adună
      lumile lumii acorduri
      dezacordate stricate
      abisuri apuse veşted
      în inima mea


      miercuri, 10 octombrie 2012

      pe deasupra

      pe deasupra timpului
      sufletul mă strigă
      acoperindu-mi ochii
      scot păsări din jobenul
      pălărierului nebun
      și mâinile acelea și
      pleoapa cusută și
      marginea nesfârșitului
      mă închid
      în a mea carapace
      e tot mai cald. da.
      cred că mi-e de acum
      foarte bine
      scârțâie noaptea
      bufnițele mă
      mai animă
      dar
      nu mai
      am timp

      luni, 8 octombrie 2012

      Sarah Blasko - All I Want

      de D...de zările albastre

      ţi-aş mai vorbi de D  de zările pustii
      albastre ferestre deschise înspre un cer fără de nouri
      doar pentru tine încă nu am amuţit
      culcuş în patul nopţii să îmi fac
      şi te-am petrecut printre clădiri de şoapte
      ca să îmi înnozi apusuri de peste un tărâm
      de piatră ah noapte cu pleoapele arzânde
      mă înlănţui în tine ca să trag pragul înspre
      o altă poartă
      amar
      amar
      sângerare neoprită
      în locul tău mi-aş roade palmele curgând
      de D de zările albastre arc fără de săgeţi


      să-mi fac și
      vor veni
      cu siguranţă vor veni bărbaţii aceia războinici
      cu pletele de foc tunând cutremurând pământul
      vor răscoli copacii vor căuta noi adevăruri
      doar sufletul meu alb

      doar sufletul meu se usucă alb şi

      scuipă fluturi sugrumându-ţi zările
      cu mâna dreaptă sunt D gândesc
      claustrofob şi bat
      cu pumnul în masă
      destul
      destul
      doamne redă-mi soldaţii mei
      de plumb de apă şi de zare-albastră
      cu ei voi amuţi verdeaţa şi
      voi culege neînţelesele victorii

      Sarah Blasko - All I Want

      şi l-am întrebat

       şi l-am întrebat

      şi l-am întrebat captivă
      în nisipul închipuirilor
      de ce ar fi vrut să mă caute
      ca să mă ştie fericită mi-a răspuns
      (ne)stinsă liniştea din EL şi atunci
      am devenit criminal de iritată
      l-am sugrumat cu o milă supremă
      împrejmuindu-i simţurile cu eşarfa neliniştilor mele
      l-am adormit acolo la capătul drumului
      acolo
      .................................................. unde
      se odihnesc drumeţii când le cad copitele

      sâmbătă, 6 octombrie 2012

      Haiku

      fluturi în ziduri
      umbrele paşilor mei
      strâng resemnare



      *

      ropot şi furtuni
      eden destrămat în vis
      oglindă spartă



      *

      aer cu bujor
      sunet sculptat în piatră
      brâncuşi la masă

      de-a latul sorţii

      dar sunt atât de departe
      asemenea pământului crăpat
      m-au şi învăţat să nu mint să nu fur să nu ucid să
      nu jinduiesc şi încerc să mă înalţ desculţ
      dezrobit eliberându-mă din pietre
      ating doar valul nestăvilită unduire
      pe un portativ dezacordat
      a nopţii umbră îmi lasă murmurul stins
      peste obraz şi strig hai lasă hai repede dar hai
      nu mă mai suportă nici pietrele
      nu mai au limbă fruntea să mi-o înalţe
      să-mi tulbure sufletul
      nimic din ce nu este al meu
      a sinelui ţărână mă astupă
      mă astupă cu mâinile cusute
      pe burtă şi stau aşa lipit de tălpile voastre
      de parcă nu aş mai avea putere
      să mă reclădesc de parcă
      m-a-nghiţit pământul haide hai inimă colindă
      cu buzele de foc urzind în peşteră izvorul
      va curge smirnă din plămădeala voastră
      clişeu madam va zice un
      hermeneut umflându-şi penele
      pe dinăuntru abia mă mai suport
      şi bântui zările albite ca o nălucă dezlipită
      din burta fluturelui nopţii/ îmi fac
      din stelele căzute un pat
      de-a latul sorţii

      Torna fratre!


      Torna fratre!
      cine ți-e sprijin, astăzi?
      legi oase la un loc
      te învelești cu frunze
      cazi pradă adăpării cu otrăvuri
      și savurezi cucută
      bea umbră!!!
      vestejita îţi sprijină un zidul
      cu pletele de sânge și biciul taie în carne vie
      și o să taci și o să bei
      de parcă ai uita uitarea
      de parcă numai pentru tine
      zeii au făcut au pact.
      le vei zdrobi atunci rărunchii cu a lor sabie
      cu sabia minciunii
      capul de șarpe
      te va târî te vor târî
      înspre un loc un loc umbros vreau doamne,
      îți vor atinge rănile pe rând şi
      ru o să mă satur
      de gustul nopții zbuciumate
      de aroma nebunilor deșarte
      strig în labirinturi și urlu
      nu mă aude nimeni
      au plecat cosașii
      câmpul e liber
      nu se mai dau bilete cu retur.
      tu stai. te stingi rozându-ți colții
      niciodată nu-i prea mult-brațe de inimi-
      cu scrâșnet de fiară se întorc morțile în morminte
      scurmând în focul lumânărilor
      ard adăposturi peste zare
      pădure pustiind.
      „Torna fratre!”
      se strigă într-o limbă uitată.
      cine ți-e frate? cine ți-e dușman?
      cazi adormind peste cadavre
      tresari din când în când
      cerându-i milă morții.
      ia! încă un ban să ți-l așezi
      dovadă amăgitoare
      a unui început de nebunii.
      te ghemuiești să poți să te ascunzi
      în inimă de lupi să nu te simtă câinii.

      vineri, 5 octombrie 2012

      Ioanid Romanescu

      pe strada bucşinescu oamenii se sting

      pe strada bucşinescu luminile se sting
      locatarii au tras obloanele şi s-au ferecat
      în case numai cenuşă caldă şi întuneric
      un întuneric de nestins
      ne mor înaintaşii
      gândesc obloanele se zbat
      în noapte ca nişte păsări rănite
      au rămas doar flori carnivore la ferestre
      gropi în aer între viaţă şi zi e doar o intersecţie murdară
      fantome transcedentale aşteaptă tramvaiul(numit dorinţi)
      cu maxilarul dezgolit cu flori de ciumafa în creştet
      sclipesc de parcă-s farurile gâtuite
      a însetat omul
      e astazi carnivor
      dezgustător dinţii sugrumă
      carnea fibroasă mustoasă tresaltă
      mi se preling urmele de piatră
      umblu cu mâinile-n cruce
      prin camera goală plutesc
      lucruri ştiute un sutien
      poşeta aurie
      o umbră de pe chipul tău
      eşarfa suavă regăsită întru amintire ta
      cuvintele cuvinte
      fără de îngăduinţă
      se lasa întunericul
      pe strada bucşinescu
      oamenii se sting

      miercuri, 3 octombrie 2012

      @ntisistem

      trebuia să fiu margine de lume trebuia
      să fiu femeie de metal pornită asupra pădurii
      să tai cu mâinile mele şi cu pieptul ascuțit
      vârful copacilor de ceară trebuia
      să fiu albă ca laptele să dau în clocot
      ori de câte ori m-ar fi privit pieziș bărbații cu frunțile de întuneric
      şi ar fi trebuit să mi se întâmple toate astea firesc aşa ca şi cum
      ai urca ai urca ai urca şi ai ajunge într-un punct terminus al dezolării
      pur obiect nu creatură aflată sub cercetare subpământeană
      halucinație fluctuantă a unor câmpuri vizuale echivoce degetele mele
      să îţi tresalte ca şi cum ai fi tu stăpânul lumii-
      stăpân al absolutului semnând cu pumnalul pe faţă tratatul de dezbinare-
      estul e mai est decât vestul şi vestul îmi zgârie retina am adâncimi în globul ocular am
      profunzimi între degete sfărâm insigne medalii distincții şi scuip legendar înjur birjarii în
      ritm de tropot sunt o nălucă trezită de glasul metalic al statului major (aproape că
      arunc în aer o unitate militară) înfig stele smulse din epoleţi în creştetul semețului vultur
      urcat din întâmplare pe o margine de ţară şi-l fac să-i sângereze ochiul bolnav
      din care se coboară moartea sunt încă în sevraj mâţe sofisticate îmi răscolesc stomacul
      căutându-mi paranoia sau pilulele de xanax sunt catapultată între sfinți suferinzi
      hotărât lucru sufăr de personalitate multiplă şi am porniri teroriste puse la dospit
      pentru o renaștere de neam şi de ţară :)

      marți, 2 octombrie 2012

      precum stâncile solitare

      limpede ca ploile de mai
      sub soare mă voi bucura şi
      voi tresări la umbra trandafirului
      suspinând alb în petale amestecând
      cuvintele încrucişate- absurd al fiinţelor mele
      necântate nedorite nemurite
      neşoapte azi moarte
      nemire iubire
      nebun sau apun
      iau dalta ruginită
      şi croiesc haină nouă
      cuvintelor încerc să
      le dau formă suavă uşoară
      .........................................
      ferice de cei în care şobolanii
      au murit demult precum
      stâncile solitare

      luni, 1 octombrie 2012

      apocalipsa



      încă aştept mi-am răsădit stele în talpă
      îmi zvâcneşte trecutul şi
      bum şi bum şi bum
      sunt tristă şi asudată miorlăitoare ca
      o pisică închisă în cuşcă aştept inima însângerată
      a oraşului de ceară să îmi bată aritmic în palmă
      în poartă mă pregătesc minuţios şi cred că o să-mă găsească oameni
      cu capetele amestecate cu obrazul de fier ticăloşia
      o să-mi răsune în clopot de seară subtilă ca o femeie
      răzvrătită cu securea în mâna dreaptă
      o să alerg până îmi amorţesc genunchii
      aruncând în dreapta şi în stânga cu păpuşile mele sugrumate
      voi trece chiar eu prin cercul de foc lăsându-mi ghearele-n cămară
      neîntunericul o să mă cuprindă înecându-mi trupul ochii mei vor scurge fire subţiri
      lasere pârjolitoare scurtcircuitând casa umilă a poporului ales
      o să se prăbuşească scuipând din când în când câte o cărămidă din burta imensă şi slinoasă
      se vor auzi aplauze prelungi cu mâinile ridicate va muri un popor şi EL
      ne va cere să respirăm uşor şă păşim silenţios cu mâinile la spate în ropot de timp să ne şi pierdem
      ca şi cum l-am lasă doar pe el să ne simtă şenilele unei nopţi fructuoase cum toacă şi toacă
      înveşmântând pământul atârnând stârvuri ca nişte ghirlande împodobind sala oglinzilor
      cu hohote aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui ceea ce a mai rămas de astă-vară
      aaa daaa veşmântul de lut sunet impudic de caval şi balul mascat din dosul măştilor hidoase
      aler alerg fără de ţară fără de timp aţipesc vlăguit şi mă visez scuturând frunzele moarte florile din omizile păroase
      gândesc limpede şi lin prin trupul desprins prefăcându-mă drum aspru prăfuit aşaaa acum mă şi
      puteţi călca sunt o apocalipsă în formă incipientă până
      mâine dimineaţă voi avea mâini şi picioare  

      amintiri

        Astăzi am o stare ciudată, de parcă mi s-a întors cineva uitat de demult într-o buclă de spațiu şi timp suspendat şi alergă prin mine, f...