Puşcăriaşul

 Îl auzeam cum vine, strecurându-se de-a lungul peretelui, uşor aplecat, de parcă îşi ascundea sub haină un început de boală, numai de el ştiută.
Era sever şi noi vorbeam în şoaptă despre el, ca să nu îl supărăm, ca să nu ne certe. Totuşi am pus la punct, împreună cu fratele meu un plan pe care ne doream să îl ducem la bun sfârşit, numai să se ivească ocazia. Şi iată, ocazia se ivise.
Moş Niculae era fratele mai mic al mamei. Era un bărbat care emana o eleganţă chiar şi atunci când îmbrăca hainele de rând. Ca şi tata, era şef de echipă la CAP şi arăta o oarecare severitate faţă de ţăranii de rând, cum îi numea el. Fuma mult, aşa de mult încât ne închipuiam că cineva rău îi lipise dinadins o ţigară între degete. O ţigară care nu se mai termina.
Cum îi era obiceiul, pentru că ne era vecin şi bineînțeles fratele mai mic al mamei, venea pe la noi în fiecare dimineață, de parcă avea un program pe care trebuia să şi-l împlinească. De data asta mama ne povestea despre hramul de la Vorniceni şi despre un om care căzuse pe o cioată şi îşi spărsese capul. Pentru ca povestea să fie mai autentică, mama se punea în pielea personajului ei şi gesticula scenele cu de-amănuntul. Moş Niculae o mai oprea:
-Lasă, Lenţă, că eram acolo, nu mai le spune aşa, de-a fir a păr...
Noi ne făceam temele la Biologie, doar de formă, ca să îi putem zice tot ce aveam în plan de zis.
 -Ştii, moş Niculae că o ţigară ia 10 minute de viaţa unui om? Vrem să îţi spunem asta ca să nu mai fumezi aşa de mult.
-Cine zice? întreabă el, tresărind fără să vrea. Îi arătăm cartea.
-Uite, scrie aici. El râde sănătos, cu mâna pe burtă.
-Doamne, Dorină, Ionel, astea-s poveşti. Da, da. Poveşti de adormit copchii. Păi , dacă era adevărat ce spun ei acolo, în cărţi, eu de mult nu mai eram pe aici, pe pământ. Păi, eu fumez de la 3 ani, de când mergeam pe moşiea boierului şi culegeam chiştoace. Tu, Dorină eşti cu Marica mea la şcoală, Ea de ce nu mi-o fi spus? Da...la cât învaţă ai mei, nu mă mir că nu mi-o spus asta niciunu.
Apoi, se ridică sprijinindu-se cu mâinile de pat şi pleacă, tot aplecat, purtându-şi pe umerii tineri boala aceea ascunsă.
Anii au mai trecut şi viaţa de ţăran cu cinci copii a devenit mai aspră pentru familia lui şi moş Nicolae a acceptat pe langă norma de şef de echipă o a doua normă de paznic de noapte la silozurile cu porumb.
Tata avea în primire caii noştri, care acum erau ai CAP-ului şi era solicitat de toate oficialitățile comunale, de medici, miliţieni, pompieri., pentru fel de fel de probleme. Aşa a aflat că unii îl pârâseră pe moş Niculae pe la sediul CAP-ului că mai fură din porumbul pe care ar trebui să îl păzească.
Se zvonise că o să aibă loc o urmărire a lui într-o anume seară şi o prindere ,,în fapt,,.
Miliţia l-a anunţat pe tata să fie acasă în acea noapte că o să urmărească pe ,,cineva,, şi poate chiar o să îl aresteze. Tata i-a zis lui moş Niculae să nu facă de paza în seara aceea. Să lase pe altcineva sau măcar să se abţină şi să nu ia nimic, pentru că va veni Pantea cu ceilalţi miliţieni, cu câinii, să prindă hoţii la siloz. Moş Nicolae a dat a lehamite din umeri şi din mână:
-Lasă-mă, bădie Nică! Cine să mă prindă? Pantea? Nu vezi că are peste suta de kilograme? Se pune el cu mine?
-Eu zic să îţi vezi de trebă, Niculae, că o să vină cu câinii-lup şi nu ai scăpare.
În sinea lui tata ştia că miliţia o să îl prindă şi mai ştia cât e de încăpățânat moş Nicolae, de aceea s-a dus şi la nevasta lui, la mătuşa Maria. Noi le ziceam moş şi mătuşă, dar peste ani ne-am dat seama că erau destul de tineri. El avea vreo 33 de ani iar nevasta lui vreo 30, dar aşa se vorbea pe vremea aceea prin lumea satului. Nici cu ea nu s-a înţeles cu tata, ba l-a mai şi acuzat că s-a ,,dat,, cu miliţienii. Cred că era 12 noaptea când s-au auzit paşi apăsaţi prin prejurul casei noastre şi apoi un ciocănit puternic în fereastră.
-Tovarăşu Nică, trezeşte-te! Haidem! a zis Pantea. Când s-a deschis uşa, noi, copiii, am înlemnit pe sub plapumă văzându-l cât e de mare şi cât de fioros ne părea în hainele lui uriaşe de miliţian. S-a auzit căruţa gemând din toate încheieturile ca într-un scâncet, aducător de nenorocire şi o auzeam clar cum se îndepărtează pe uliţa satului.
După o vreme de tăcere tensionată au ajuns lângă cirezile cu coceni. Au tras căruţa la dos şi au stat la pândă până se arătau zorii. Tata simţea o bucurie imensă în suflet şi o uşurare, că totul a fost în zadar, când deodată, de după o căpiţele de coceni, se arată o umbră de om. Miliţienii au dat drumul câinilor şi omul nu a mai avut scăpare. Câinii l-au pus la pământ şi aşteptau ordinul de atac al stăpânilor. Din câteva mişcări moş Niculae a fost încătuşat ca un criminal de rând. Apoi, urcat în căruţă şi îmbrâncit cu brutalitate de miliţieni.
Noaptea clipocea şi se încheia cu încă un triumf al celor puternici.
Pe când se întrezărea ziua, dărâmat, tras la faţă, cu chipul răvăşit, ca un somnambul, tata a intrat pe uşă. Mama a sărit în mijlocul camerei strigând fără să îi pese de noi:
 -L-au prins!!! Îl duc la puşcărie? Şi în aceeaşi clipă s-au auzit strigăte ca nişte securi care tăiau, de-a lungul şi de-a latul, burta nopţii şi a cerului. Am ieşit şi noi şi ne uitam cu frică prin gard. Atunci am auzit clar vocea barjocoritoare a miliţianului Pantea:
-Hai, mişcă, Puşcăriaşule!!! Mama ta de golan! O făceai pe-a paznicul. Furai de la Stat! Că Statu` nu are altă treabă decât să vă ţină în spate pe voi, gunoaielor! La Puşcărie! Mişcăăă! Să te mănânce păduchii şi canceru de viu!
Verişorii mei se ţin de mâna lui moş Niculae, de gât, de picioare. Miliţienii îl smuncesc fără de milă. Tata e tot mai pământiu şi murmură abia imperceptibil:
-Pentru o traistă de ştiuleţi, mama lor de păgâni! N-o să-i primească pământul. Şi le-am zis, şi i-am rugat...să îl lase ca are copii de crescut...
Peste un timp s-a lăsat liniştea peste sat, dar în suflet suntem cu toţii încolţiţi de o întrebare cu dinţi metalici: de ce se întâmplă în lume toate astea? De ce oamenii care muncesc nu mai pot trăi demn, nu-şi mai pot creşte din munca lor, aşa cum e ea, copiii ?
Mătuşa Maria îi ducea pachete lunar şi ne aducea veşti de la el:
-Bădie Nică, nici nu-l mai cunoşti pe Niculai al meu! Are o barbă până la brâu şi nu mai vrea să vorbească cu nimeni. Ştii ce mândru se purta el cu oamenii, de ziceai că nu mai este pe lume altul? A zis că nu vrea să se mai întoarcă în sat, să îl arate alde a lui Coropcă sau Ţurcanu cu degitu` şi să îi strige în batjocoră :Puşcăriaşul!
Într-o seară de sâmbătă a venit pe la noi Gheorghe Tofan, Wikingul, cum îl porecleam noi. Era un om din sat cam certat cu legea, care o ţinea numai prin puşcării pentru lucruri banale: o încăierare, o pensie alimentară neplătită la timp, o femeie luată de la alt bărbat, şi altele. Ne uitam la el ca la urs şi el făcea pe grozavul tot povestindu-ne:
-Doamne, eu acolo lucrez mereu pe la bucătărie şi mă simt mai bine ca acasă. Şi râde lăsând capul pe spate. Mai ales că eu nici nu am casă, după cum bine ştiţi. Dar sî vă zâc di Niculai. Văd eu, și azi, și mâine, şi tot aşa, un om tăcut, ca o umbră şi cu o barbă: uite aşa, până la brâu, cu ochii în fundul capului, de ziceai că e dezgropat, nu alta...
Mătuşa Maria strigă:
-Vaaaai!! Ai dat de Niculai al meu!
-Ba chiar de el, că numai după ochi l-am cunoscut! Şi-i zic: Măi creştine, măi, tu nu eşti de prin Neculcea? Niculae? Tu eşti? Doamne, omule, ce-i cu tine? Şi l-am luat frumuşel, l-am dus la spălat, l-am dat în primire celor de la bucătărie şi le-am zis: Băăă!!Nu se atinge nimeni de el, că jar mâncaţi! Eu plec ,,în lume,, dar mă întorc în cel mult o lună şi dacă îi faceţi ceva, aveţi de-a face cu mine, atuncea. Nu vă zic...era altul, acuma. S-a refăcut în două, trei zile, că el doar e om vrednic, cine nu-l ştie.
Învăţată de un om, mai deștept, din comună, mătuşa Maria a focut o scrisoare către Ceauşescu şi după vreo 3 luni moş Niculae era acasă. Îl grațiaseră mai înainte cu 3 ani.
Bucurie plină de tristeţe.
Nu am mai regăsit nimic din omul care ne vizita pe timpuri, ci doar o umbră a omului acela sever şi încrezut.
Unde dispăruse cel adevărat? Undeva,  în lumea umbrelor pierdute sau în spatele unor gratii ruginite?
Nu a durat o jumătate de an şi moş Niculae îşi încheia socotelile cu viaţă. Murea, ofilindu-se, zi de zi, răpus de un cancer galopant.
Nimeni nu i-a zis Puşcăriaşul, Dar el a trăit cu stigmatul acelei porecle întipărit în creier. L-am văzut când l-au adus de la spital, numai piele şi os.
L-am plâns pe ascuns şi parcă mai aud vorbele lui, care se voiau hazlii, zguduindu-i pieptul:
-He.heeeei, Dorină, Ionel, dacă era aşa...eu de mult n-aş mai fi fost!!!
 Moartea îşi arătase colţii pentru prima dată în familia noastră şi, prin zorii acelei zile mohorâte de toamnă tărzie, am auzit ca şi atunci, de mult, pe când au venit miliţienii, aceleaşi ciocănituri în fereastră. Era fratele mijlociu al mamei, moş Costică:
-Hai, Lenţă! Hai! Că nu mai avem frate...
Patru copii stau înfipți în lumina zorilor, îmbrăcați frumos, la marginea patului şi se gândesc la faptul că Moartea le bătea pentru a doua oară în fereastră. ................................................................................................................................................................ Aud râsete, vorbe, mama povesteşte poveştile ei cu omul beat căzut peste cioată, cu Holera care se înălţa spre cer, destrămându-se ca un fum, cu Leontina cea cu coadă de strigoi ...
Cu zâmbetul lui mucalit, moş Niculae o îndemna:
-Ooof, Doamne, da` mai taci, Lenţă...mai taci, că sperii copiii...
-Eeeiii, las-o în paci, Niculai. Știi cî o făcut-o mama în sara di Anu Nou, când umblau copchii cu uratu`...Ci vină ari e` dacă atuncia s-o născut...
Dar deodată, mama a tăcut... A tăcut prea mult şi neașteptat...