luni, 30 septembrie 2013

elegiacă

cu pumnii strânși cu
picioarele adâncite în
răcoarea nopții slobozesc
strigătul meu
foșnitor peste ierburi
-dacă nu ar fi aici- zic
dacă nu i-aș cunoaște trupul
care a zăcut și iată El
bărbatul așteptărilor mele
aproape o umbră
pe sub pământ
îmi tot îndemna
mioarele să
înflorească

înger galben, fără trup

înger galben, fără trup

duminică, 29 septembrie 2013

ReNașterea(dialog cu Rameel)

Renașterea

tăceri în așteptări sau 
cuvinte risipite lovesc 
malurile vieții cerșind 
o nouă înfățișare 
cu privirile roase 
atingem suflete și
mâinile ni se destramă 
în firul înnegurat al nopții 
se țes adâncite în buze de statui 
adună corbii necuprinsului 
și necuprinsul cade 
îngenunchind strigătul cerului 
deopotrivă /creștin și păgân/ adorm 
osteniți pe creștetul vulturului 
expirând alte vieții strâns 
legate de noul legământ 
muntele scrâșnește 
pântecele luminii răstoarnă temelii 
astupate de ierburi alunecându-ne pașii
 (Dorina Neculce)


Adâncind locuri
Spre odihnă
Le căutăm cu toţii
Fără să ştim

Le vom afla
Oare vreodată?

Dar cine ştie?!
Poate cei ce
Au fost demult
Şi parcă
N-au fost
Niciodată(Rameel)

rătăcire

pic și pic și
pic
neîncetat
des)cântec
picură ploaia
puzderia de umbre
în mine
coralii se sparg
încrengănați
în recif și eu
mă pierd
printre ruine
cu pletele
crescute în maluri

blasfemie

(...)m
 înfige
picioare
 în ape
 tulburi
înecații
scot focul
aprinzând icoane

flagel de fulgere

m-aș sfâșia
ca un fluture
cuprins între cuvinte
-freamăt de buze arămii-
și o întoarcere la 180 de grade
fără de cusur
mi-s zilele
doamne
m-aș sfâșia...zic
într-un un tunet
care stăpunge
licornul
de fulgere

Tom Waits - "God's Away On Business" (+playlist)


Prea Tarziu -1996 (Film romanesc complet)

flash



s-a ascuțit pasul lumii
pe un colț de cer
furnicile mele cântă
și dansează
+++trebuia să fie mai bine-
gândesc-trebuia'
după aceea s-au liniștit
cu toții au vorbit
și-au așteptat să
li se usuce gipsul
truda lor a dat roade
cercetătorii de azi sunt mulți
și totuși așa de repede se moare
ca într-un parc umbros
când îți așezi pe
o lespede capul
surprins
într-o secvență
amăgitoare

iradiere

ridică-ți mâinile
spre cel mai trainic
soare nu se poate
să nu fii tu
cel ales

Pas in doi, fime romanesti full

repetabil

încă o bătălie câștigată
în liniștea nopții
nu mai bat clopote
nu se mai visează
cu ochii injectați
oamenii își înghit
durerile înțepenite
în genunchiul facerii
luminile s-au stins

vineri, 27 septembrie 2013

crepuscul

Motto:,, pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?,, I. Minulescu

în realitatea acelui vis
evazioniștii falsificau
sentimente pe taraba
trupului uitat
ochiul de tigru
strălucea himerele
se înălțau
prin umbra de hârtie
într-o îmbrățișare
strânsă cu mantia
de fier a cavalerului
medieval
un veac...
două...
trei...
și s-a lăsat tăcere peste
apus numai luminile
strigau

joi, 26 septembrie 2013

criptică

îmi tratez neliniștile
cu ceai negru
feline traversează
strada până la umbră mă
ascund în ochiul plămânului strâmt e
pace e liniște iară în ultimul gând iluziile
dărâmă pereții câteodată e nevoie doar
de o poartă sculptată de o duminică
prea verde sau de o mână îndantelată
care să reînvieze morții
încuiați
în piatra lucioasă
dintr-un simplu
cuvânt

poem neterminat

atât de străvezie îmi este umbra
și nu pot să o mai chem peste ani
visele sunt dimineți cu ochi strălucitori
-personaje conturate- în pieile
alb/negre așezate pe marginea prăpastiei
să le vină un gând răzleț
de plecare peste ape iluzorii
în care înoată numai peștii cu solzi desprinși
cu aripa sângerândă-trist spectacol al
unui poem neterminat sau poate neîncept-si
el mă tot chema de cealaltă parte cu umerii goi
cu pletele înflorite în sânge
desprinse din albul ramurii de măslin
ca niște păsări de cer
dar îmi simt venele scurse
într-o zi cu trupul despicat
și le strig munţilor: heeeiiii!!! mă auziţi???
înalț a mea străfulgerare de gând de dincoace
de întuneric am raniţa umplută cu gloanţe orbite
am otrăvuri parfumate în piept
şi picioarele zdrobite cu genunchii șubrezi
de la atâta neauzire
mi-au crescut fluturii în carne..........................

marți, 24 septembrie 2013

CE-I PASA LUMII....wmv (+playlist)

Atat de frageda - M.Eminescu

Rusanda

Rusanda era o femeie bătrână pe care o întâlneai, când încă nu se crăpa de ziuă, undeva, pe străzile lăturalnice ale unui oraș obosit și însingurat. Femeia nu se simțea niciodată singură. În urmă, călcându-i umbra, feciorul ei, șotânc, trudea şi el la împinsul căruciorului.
Căruciorul își netezea burta generoasă, umplută cu de toate, pentru că femeia vindea orice, de parcă ar fi avut, undeva, depozite umplute cu lucruri uzate, mirositoare a lumi dispărute.
Nu se plângea de clienți. Mereu se găseau oameni sărmani care îi întorceau boarfele pe toate părțile și niciunul nu pleca de la taraba lor cu mâinile goale.
Femeia mirosea a sudoare și a umezeală. Părul sârmos, cânepiu, aspru îi ieșea mereu de sub broboada roasă, mototolită ca o cârpă de spălat vase.
Mergea deșirat precum o rață de baltă, iar fusta subțiată de vreme îi atârna mult peste burta imensă. Straiele aveau pete de grăsime şi alte resturi de mâncare de care femeia nu se mai sinchisea de mult timp. Altul era acuma Timpul ei.
Nu avea prieteni Rusanda, dar toată lumea credea că îi știa ,,secretul,, și nu de puține ori auzeai vorbe de ocară aruncate, ici-colo, ca niște bice, de bătrânele pioase ce vorbeau întru numele Domnului: ,,Ptiu, bat-o să o bată de nebună!! Trăiește cu handicapatul de ficioru-su,, .
Femeia auzea adeseori ,,veninul,, ieșit din ,,gurile-rele,, dar nu se apăra niciodată. Mergea înnegurată de gânduri, greoaie, trăgând căruțul din răsputeri, de parcă ar fi fost o neînsemnată umbră desprinsă din pulpa cerului.
Fecioru-său era însăilat din trăsături diforme. Un fel de om care îţi întorcea privirile, o apariție nu tocmai agreabilă.
Purta cu el trupul pătat de vreme şi de arșița soarelui.
Era şi el înveșmântat cu aceleași haine mototolite şi urât mirositoare. Capul i se contura masiv și osos. Gura, mereu umedă, băloasă, lăsa să se întrezărească niște dinți uriași. Râdea necontrolat unui prieten imaginar, scuturându-și bărbia, ca un cal trudit.
Se mai spunea că femeie nu ar fi avut niciodată bărbat şi a dobândit copilul drept pedeapsă pentru încrengăturile amoroase, întâmplătoare cu doritori întru ale ,,plăcerilor lumeşti,,.
-Știe că o fost vina ei, de s-o pricopsit cu așa ceva, ca ,,Ducă-se pe Pustii,,. Asta pentru că o călcat strâmb cu toți târgoveții și acuma, uite ce zice lumea, că ,,se lasă,, şi la ficioru-su, c-așa le-o fi în fire, Doamne iartă-mă, se auzea glasul șoptit al zarzavagioaicele de prin piețe.
Despre Rusanda se mai vorbea că ar fi fost putred de bogată, ba că ar fi avut chiar o saltea plină cu bani şi toată lumea se mira cum de poate trăi aşa ca neoamenii.
Era atât de zgârcită, încăt iernile și le petrecea în frig cumplit, încălzindu-se cu bulendre vechi lângă trupul încă tânăr al feciorului nevolnic, mai ziceau gurile rele.
Dar într-una din iernile cele mai aprige, trupurile lor nu au mai putut îndura vitregiile naturii și s+au stins ca două umbre obosite aruncate a lehamite pe un perete prea sticlos.
Așa i-au găsit vecinii, care s-au crucit.
Cazul nu a fost considerat un incident de mari proporții care să merite atenția cuvenită.
Miliția s-a sesizat dar cauza morţii a fost explicită. ,,Au murit de frig,, a constatat ei.
Mai mor oamenii, nu-i aşa? Nu a fost nici o anchetă amănunțită. Cine s-ar mai fi interesat de dispariția celor doi? De fapt, cred că de mult timp erau considerați mai mult niște ,,suflete pierdute,, ce întregeau decorul sumbru al dimineților pustii.
Cu toate că se vorbea de o avere uriașa a Rusandrei, acum, rămăseseră la ,,mila,, oamenilor și oamenii, cunoscându-le povestea, i-au îngropat cât mai adânc, în două gropi sărăcăcioase(fără de ,,poduri,,-semn al unei vieții vii de dincolo care îți oferă o anumită ,,libertate,, în mormânt)..
La marginea gropii nu i-a jelit nimeni.
O mulțime indignată și un preot grăbit aruncau mănunchiul de țărână întru iertarea ,,păcatelor,, celor doi nenorociți.
Două bucăți de lemn, meșterite în formă de cruci de un amator, rânjeau în cimitirul de la marginea orașului, parcă spunând tuturor ,,povestea,, incredibilă a femeii și legătura ei necurată cu feciorul suferind.
Luni și zile la rând pe ulițele înguste ale târgușorului numai despre moartea Rusandra și a feciorului ei se vorbea.
Apăreau zeci de ,,scenarii,, care din care mai gogonate: ba că i-ar fi omorât cineva și le-a luat salteaua cu bani, ba că ar fi venit niște neamuri de prin lume și le-au luat banii, iar Rusandra și feciorul s-ar fi luptat cu presupușii ,,musafiri,, până au murit.
O vreme a circulat chiar povestea că tocmai feciorul a omorât-o pe mamă-sa, după care și-ar fi curmat și lui zilele,.
Adevărat e și faptul că imaginea Rusandrei și a feciorului ei m-a urmărit multă vreme și încă mă mai urmărește prin negura timpului.
Când trec prin orășelul împricinat, pentru o vreme îmi apare în față ,, tabloul putred,, cu femeia mătăhăloasă trăgând căruțul plin cu boarfe și mâinile uriașe ale feciorului care parcă pipăie trupul femeii în văzul şi spre indignarea tuturor.

Lina, de Tudor Arghezi

http://www.cutiutafermecata.ro/100037306-Lina-povesti-audio-Tudor-Arghezi

netrăire

sunetul nopții
sâsâitul șarpelui
netrăit de gând

rugă în albastru



cel care mi-a scris
ultima scrisoare
e lângă mine cu pasul lui
forfotind lumina mă caută
peste oglindă scoate
broaștele râioase
ca într-o ploaie a
potopului
promis
cer iertare
umbrei rugându-mi cerul
să nu mă uite
să îmi ascută
zâmbetul albastru
îngenunchiat

groparul

m-am născut
atunci
când se despicau zorii
și în brațele de ramuri
mocnea cerul
acoperind zile
cu sânge cristalizat
de gintă latină

am chemat nisipul
să deseneze spectral
umbre
în noaptea regească

râul se retrăgea
în mine

primeam loviturile
de piatră ca pe niște
răsunete pustii
ale adâncului

(în casa cu tavanul
iluzoriu
luminile nășteau
foile albe
din gânduri proaspete)

groparul
cu pleoapele căzute
a început
cu degetele aspre
să-mi sape
dezgroparea

(și-n vechea piațetă
păpușarul mângâia sforile
cerându-mi
să mai stau
măcar o zi/
decor absurd
pierdut în întuneric)

duminică, 22 septembrie 2013

my space

https://myspace.com/178970629

îmbrățișată cu bezna

îmbrățișată cu bezna


pe atunci pârâul mă
veghea în fiecare noapte
alunecam îmbrățișată cu bezna mi
se întrezăreau cărările
pustii -un fel de- morți cu
un surâs empatic
prietenii mei tresăreau
cu brațele încrucișate-semn de nemurit-
când numai șoaptele caligrafiau
eternul frunzelor de nuc/ voiam să le
păstrez candoarea/
ochi/oblici/statui desenează
frica pe un ecran gigant
oameni ai înserării mereu neliniștiți
mereu însingurați cu o ușoară paloare ascunsă în
colțul gurii îmbracă umbrele pe rând
îmi masează plămânul stâng/


/viața mea accelerează/


viața mea e fără de întoarcere
îmi zic la pas aș
mai putea să câștig
câte alte bătălii cu trupul
aș mai putea duce

și mă amestec așa
printre baionete
copiii decupați
fac semne
-sunt o hârtie vie- zic
ieșită de sub buza
omului de fum



http://youtu.be/JH3NYyAihW0

Curse of Chucky : Scare Zone (HD POV) - Halloween Horror Nights 2013 at ...


Despues De Ti... Que...? (subtitrare română)


▶ Prezentarea poetei Dorina Neculce - Film Dailymotion

▶ Prezentarea poetei Dorina Neculce - Film Dailymotion

IAR VIN LA TINE....wmv (+playlist)

sâmbătă, 21 septembrie 2013

haiku

arbore sub cer
zborul nopţii, cristalin
cerc peste ape

Mătuşa Bianca-Pact necurat

Pe mătuşa Bianca am cunoscut-o într-o zi mohorâtă de toamnă.
De ceva timp, Lili, prietena mea din timpul adolescenţei, îmi tot propunea să o vizităm:
-Trebuie să mergi, e simpatică mătuşa Bianca, şi mai ales, ceea ce e şi foarte important, o să ne ghicească Viitorul.
Am amânat de nenumărate ori întâlnirea asta, care mi se părea nefirească şi stupidă, dar până la urmă am cedat.
Lili era venită, de vreo lună de zile împreună cu familia ei, de prin zona Olteniei şi îmi devenise în scurt timp cea mai bună prietenă.
Locuiau la 5 minute de internatul liceului şi, acum, eram mai mult pe la ei, decât în incinta internatului, ceea ce uneori mi-a atras drastice sancţiuni din partea pedagogului Mihuţ, care mă ţine strict ,,sub supraveghere,,.
Totuşi, nu de puţine ori îl ,,cumpăram,, aducându-i ziarul ,,Sport,, pe care mi-l făcea cadou de fiecare dată fratele lui Lili.
Cu banii în mână, sunam prelung la uşa uzată a unui apartament situat într-un fel de mini-bloc din apropiere.
De dincolo se aud paşi târşiţi de femeie bolnavă şi scrâşnitul cheii în broască, aşa de sinistru, de parcă ar fi tuşit îndelung un om foarte bolnav.
Uşa se deschide cu un huruit şi mai înfiorător, iar în prag ne privea îndelung şi cercetător, singurul ochi sănătos al mătuşii Bianca.
-Aaaa! Lili...Haideţi! Ai adus şi fata. Bine, bine...Uite, acuşi ne face moşu` cafeaua...
Şi tot târându-şi papucii imenşi din lână împletită ne conduce în încăperile întunecoase, mirosind a vechi şi a naftalină.
Bucătăria apărea mai mult a cămară în care ,,un cineva,, foarte grăbit a aruncat căniţe, farfurii de toate felurile, borcane, hărtiuţe pline cu te miri ce, sau doar ambalaje nefolositoare. Toate zăceau ca într-o dezordine atent controlată, bătrâna studiindu-ne feţele ca să vadă ce zicem de acest univers al haosului dirijat.
Bătrânul a apărut după un timp, cocoşat de spate, abia urzit înapoia unor oase ce dădeau să i se desfacă din trup. De picioarele lui se freca leneş o pisică pe care bătrâna o stiga tot...Bianca, şi ceea ce m-a cutremurat neplăcut era lipsa aceluiaşi ochi ca şi al bătrânei. Ambelor le lipsea ochiul strâng, iar în dreptul celuilalt se adâncea disgraţios o groapă diformă, de un verde pregnant, de parcă, prin ochiul treaz s-ar fi făcut un pact necurat cu lumea de dincolo.
Un gând mi s-a întrezărit ca un fulger: ,,dacă mătuşa s-a proiectat în viaţa pisicii şi i-a scos chiar ea ochiul, i-a dat şi numele ei întru o comunicare spirituală mai adâncită.
Acum chiar cred că bănuielile mele erau adevărate.
Lili părea să se simtă foarte bine în atmosfera aceea sumbră de cavou. Vorbea. Uneori glumea cu cele două Biance, însă eu nu puteam să mă mai dezmorţesc.
Parcă îmi amorţise creierul, şi mi se părea că mi se întunecă toate simţurile, că alte forţe oculte, nevăzute încearcă să mă cuprindă în mreje, să mă domine.
Cât îi ghicea lui Lili, ochii celor două(pisică*femeie) clipoceau a ochi complici, simbiotic, de parcă s-ar fi contopit într-o fiinţă nedesluşită.
Lili confirma sau infirma cele spuse şi la urmă i-a dat babei un leu.
Era, de acum, rândul meu să îi dau cana.
Parcă nu era şi aşa destul de apăsătoare atmosfera.
Ochiul bătrân al Biancăi a început să lăcrimeze necontrolat. Mâna ei osoasă mă cuprinde de încheietura palmei stângi şi perforându-mă cu verdele crud al irisului, îmi spune:
-Tu nu poţi fi ghicită într-o cafea, dar am să îţi spun câte ceva din palmă: peste puţin timp vei pleca de aici şi o să lucrezi cu mulţi copii, dar nu asta e viaţa Ta. Viaţa ta o să se clădească între nişte oameni mari. E trist, pentru că nu ai să fii ca ceilalţi şi mereu o să porţi cu tine, în tine o mare nelinişte . Tot vei fugi, şi vei fugi, dar o să fii prinsă, mereu, mereu...Să nu crezi că o să scapi vreodată. Totuşui eşti fire puternică şi dacă te concentrezi ai putea să ghiceşti în ,,vieţile,, oamenilor chiar mult mai bine decât mine.
Brusc, fără nici o legătură cu asta, mătuşa mă întreabă prin ochiul bolnav:
-Ce poţi să îmi spui despre ochiul meu scurs?
Nu gândesc mult şi îi zic, aglomerat, de parcă m-ar fi târât după ea într-o transă:
-Demult, foarte demult, aţi rănit pe cineva, aţi trădat un bărbat la care ţineaţi foarte mult, şi aţi fost lovită cu pumnul din întâmplare. Bărbatul a vrut să lovească în perete, dumneavoastră v-aţi întors faţa într-o fracţiune de secundă şi nu a putut să vă mai ocolească.
Pisica schiorlăie asurzitor la auzul acestor vorbe, de parcă ar fi vrut să se apere de acea lovitură.
Mătuşa Bianca îşi schimonoseşte chipul retrăind acele clipe de demult.
Se pare că am avut dreptate.
Bani nu mi-a mai luat. Dar la plecare mi-a zis:
-Lasă-ţi ,,darul,, ăsta deoparte...Să nu mai spui nimănui ceea ce nu mai vrea să audă. Pleacă, pleacă...
Uşa se închidea cu acelaşi gâjâit, ferecând între pereţii întunecaţi o tristă poveste.
Paşii mătuşii Bianca se împleticesc înapoia umbrei pisicii chioare, moşul se apleacă şi mai mult asupra ibricului aburind a ,,vieţii,, ce vor să fie ghicite.
Alte doritoare în ale căutării ,,adevărului,, fac rând dincoace de zidul tristeţii mătuşii Bianca.
Ele se înghiontesc, chicotesc, se îngrămădesc pe scările insalubre pentru a-şi afla ,,soarta,, sau poate ursitul.
Ies cu mintea tulburată, cu ochii încă arzând.
Strada e liniştită şi pustie.
Nici măcar nu realizez că e deja noapte.
Sper să doarmă pedagogul şi să mă furişez pe vîrfuri în clădire.
-Cât de ciudat a fost totul, zic abia şoptit, privind la faţa impasibilă a lui Lili.
-Aaaa, nuuuu. E doar simpatică, mătuşa Bianca. Pe tine nu te-a prea plăcut. Îi plac firile mai slabe. Tot e bine. Am câştigat un leu, chicoteşte ea. Măine o să ne cumpărăm nişte ,,Eugenii,,.
Şi noaptea trosnea apăsat sub paşii noştri................................................................

Confesiune de Charles Bukowski

Confesiune de Charles Bukowski: aşteptând moartea/ca pe un pisoi/care-o să-mi sară/pe pat./îmi pare atât de rău/pentru nevasta-mea/o să găsească/trupul ăsta/ţeapăn/alb/o să-l scuture o dată/apoi poate/încă o dată/Hank!/Hank nimic./nu că o să crăp/mă îngrijorează,/nevastă-mea/sin...

Leonard Cohen - Hits collection


Ladies and Gentlemen... Mr. Leonard Cohen


miercuri, 18 septembrie 2013

pact neîncheiat

nu am ales eu poezia
nu am încheiat nici un fel de pact
cu diminețile îmbâcsitelor taverne
și totuși am să mă tângui sau poate
am să mă strig până ce o să
mă usuce timpul
până ce trupul meu
se va stinge ca un foc
încremenit și uitat
la o margine de iluzie
pierdută definitiv
obsesiv colorată în pocnetul
de armă ruginit eliberându-mă
jertfă
nejertfită
prin porii întunericului

OMul

cu o singura bretea
atârnând
umlpe străzile cu
păsări de
demult
zăpezile nu mai au
urme împrăștiate
jilave și noi pășim cu
grijă printre goluri
cu degetele în trup
crescute
ni se părea că
suntem tot
mai proaspeți

uiTare

m-a părăsit poezia ca
pe un iubit cu mâinile
prea aspre cu trupul
fremătând între un semn și
celălalt
sunt
o pasăre
din care se
împrumută
zilnic
niște oase
nu
mai astăzi aș
putea să
îmi mai cânt:
zborul meu frânt
zborul meu
ffffffffffff
rrrrrrrrrrrrrâââ
nnnnnnnnnnn
ttttttttttttttttttttttt

vineri, 13 septembrie 2013

întru o ,,a doua lilith,,

înălţa-se-vor oasele mele
mai adânc decăt umbra
mai albit decât cerul le-
am spus unor dumnezei
amputaţi din trupul zeului fecund o
să mă inunde zările arămii şi eu
am să le trăiesc într-o nesăbuită
grabă vieţile
pe rând
una
alta
altele într-o aglomeraţie
aproape urbană vor
tropăi pe spatele
însîngerat
trupul meu
pe tipsia unui alt rege nebun
voi şi aşeza: ia omule cu beregata sfârtecată acesta
este trupul meu acesta
este trup din colţii trupului meu cu
ghearele de argint
pe obraji
îngerii albaşti
voi mângâia
ajutându-mi creierul
să nu explodeze întru
a renaşte ca o nouă lilith diafană cu
sabia în semn de aripă
fluturând

Adelina


Adelina Ciocan, este din Iaşi, are 12 ani, este elevă la Şcoala ,,Ion Simionescu,,.
Membra activă a site-ului Forumul Prieteniei înfiinţat de Didina Sava, a publicat în anul 2010 cartea Prinţul Andrico, sub egida Asociaţiei culturale Universul Prieteniei.
Din anul 2008 este membra a Corului Sfantul Nectarie, din Iaşi, cu care a câştigat două Premii Întâi la festivavul naţional ,,Din suflet de creştin,,.
Pentru o scurtă vreme a facut parte din trupa de tineri actori ,,Thalienii,, din Iaşi.
Scrie poveşti şi proză modernă(stilul mesenger) şi publică frecvent pe siteuri literare.


 

(autor, Adelina Ciocan-12 ani)

Vă mai aduceţi aminte de Andrico? Dar de prinţesa lui preafrumoasă?
Ei, bine, dragilor, după cum aţi şi aflat, Andrico şi Prinţesa Alice, fiica Soarelui Răsare, trăiau fericiţi în Regatul Soarelui. Zilele treceau cu bucurii şi fericirea lor creşte, creştea neumbrită de nimic şi de nimeni.
Dar peste atâta fericire, uneori, mai pot s-apară şi nourii întunecaţi ai unui gănd.
Dar ce oare îl apăsa pe voinicul nostru în acel ocean de fericire?
Ei, da, aţi şi ghicit, lipsa unei mici făpturi care să alerge şi să se bucure prin împărăţie.
Aceleaşi gînduri o chinuiau de la o vreme şi pe frumoasa lui soţie.
Timpul trecea şi ea ştia că Andrico ar fi dat şi o jumătate din Regat numai să i se îndeplinească ascunsa lui dorinţă.
Într.o zi, cum stătea el în pădurea fermecată a regatului,culcat, cu mîinile sub cap, privind buluceala norilor, aude un glas răguşit, ciudat, ca un fel de nechezat, dar pe care îl putea înţelege:
-Stăpâne, ştiu ce gîndeşti...Ştiu care ţi-e dorinţa...
Andrico a privit în jur mirat. Nu vedea pe nimeni. Ba da. Vedea calul său despre care nu ştia mare lucru. ,,Să fie un cal fermecat? ,,se întreba el.
Calul scurmă cu copita la rădăcina unui fag şi continuă:
-Vei avea un copil doar dacă prinţesa Alice va sorbi licoarea unui nuc fermecat care se află dincolo de râul de cristal, în pădurea de argint.
Flăcăul a privit în jur, să nu cumva să îl vadă cineva că vorbeşte cu un cal şi să creadă că ditamai prinţul a înnebunit. Apoi, cu sfială, întrebă:
-Cum se face că îmi ştii dorinţa? Şi de ce nu am ştiut că am un cal fermecat?
-Puterea am dobândit-o de curând. Dorinţa ta o ştiu de mult, pentru că noi, animalele, simtim cu sufletul.
Era o lecţie pentru Andrico. Înghiţi în sec şi continuă:
-Şi ce ar trebui să fac, bunul meu prieten. Oare există o cale de a ajunge acolo?
-Sigur că există. Puetm porni când vrei.
-Aş vrea să pornim chiar acum.
-Ai mai pornit tu aşa, Andrico, pe vremuri să eliberezi Soarele din ghearele balaurului Marco şi ţi-a fost de folos plecarea şi glorioasă întoarcerea. Deci, haidem! Dar ia aminte, vom trece prin răul de cristal. Frumuseţea lui te poate pierde. Să fii cu mare băgare de seamă.
Andrico nu ştia ce are să însemne asta, dar tăcu şi hotărî să ia aminte.
Au ajuns pe malul răului de cristal şi o frumuseţe nemaipomenită îl izbi cu o forţă uriaşă. Păsări de cristal scoteau triluri de sirene din gâtlejurile subţiri. În apa cristalină parcă se înecase cerul cu miile de galaxii şi în străfunduri se iţeau domniţe de o frumuseţe rară însoţite de slujnice dăruite cu acceşi frumuseţe.
Parcă uitase cine e, parcă le-ar fi vrut pe toate. Sigur, era un efect al vrajei făcute de vrăjitoarea Zena, cea mai şireată şi mai aprigă din neamul vrăjitoarelor care putea lua orice chip şi care se putea multiplica în mii şi mii de chipuri.
-Stăpâne!! strigă calul. Toate aste nu există. Doar mintea ta le crează. Vrăjitoarea vrea să te supună. Nu te lăsa robit!
Parcă s-a trezit dintr-un vis lung şi obositor şi a văzut clar o simplă întindere de apă.
-Ca să trecem pe partea cealaltă, trebuie să nu atingem apa. E o apa fermecată tot de vrăjitoare şi dacă o atingem ne prefacem, pe loc, în statuii strălucitoare de cristal. Tu ai de rezolvat nişte lucruri, eu vreau să te slujesc. Să vedem ce facem.
Ca prin minune, un paltin bîtrân îşi aplecă trunchiul moşnegeşte şi se luuungi până dincolo, pe malul celălalt.
-Se vede treaba că Zâna Zorilor îţi este alaturi şi te păzeşte, spuse calul.
-Da. Cândva i-am salvat de la înec toţi copiii şi a zis că va veni cândva vremea să mă răsplătească.
Au trecut chiar cu mare uşurinţă pe partea cealaltă, numai că la locul indicat nu mai era nici un nuc bătrân, ci o statuie care lăcrima.
Oarecum deznădăjduit, Andrico şi-a îndreptat potirul când spre ochiul ei drept, când spre ochiul ei stâng, şi i-a cules toate lacrimile. Calul i-a zis de seva nucului, dar lacrimile nu sunt seva sufletului, a gândit el.
Ca prin minune statuia a prins viaţă şi a cuvântat;
-Să trăieşti mulţi ani, Andrico !!! Iar soţia ta să nască din lacrimile mele un prunc cum nu a fost altul. Ştiam că ai să vii. Ştiiam că numai tu poţi rupe vraja vrăjitoarei Zeno, şi uite, de acum pot fi iar Zâna Zorilor, cea de pe coastă.
Apoi, i-a înmânat o baghetă fermecată, s-a prefăcut în pasăre de fum şi s-a topit peste zare.
Andrico a izbit cu bagheta într-o stîncă, nervos că nu a întrebat-o cum să facă să ajungă acasă, dar ca prin minune s-a trezit brusc în curtea împărăţiei sale cu potirul plin cu lacrimi cristaline şi cu bunul său prieten, calul, alături.
Soţia l-a certat din priviri, pentru că a fost tare îngrijorată, dar Andrico i-a înmânat potirul îndemnând-o să soarbă toate lacrimile.
Prinţesa Alice a rămas grea şi după ce a sosit sorocul a născut un băieţel de toată frumuseţea, aşa cum îl menise Zâna Zorilor. Numai că în ochiul stâng purta lacrimile Bucuriei, iar în ochiul drept lacrimile Durerii.
Şi de atunci, spune povestea mea, oamenii au cunoscut cu toţii Bucuria şi Durerea.
Dar ei au trăit cu mulţumirea in suflet până la adânci bătrâneţi, alături de cei dragi, şi...poate, acolo, în Regatul Soarelui, oamenii încă îşi mai amintesc de Andrico, frumoasa Alice, şi cei care le-au urmat.


Ciupercuţele magice


Ciupercuţele magice


Într-o pădure. la marginea unei poteci, două ciupercuţe se văitau:
-Vai, surioară, stăm aici, înfipte într-un picior! Toţi ceilalţi aleargă prin pădure, cum vor ei, numai noi zacem aici, neştiute, înţepenite ca nişte pietre. Parcă n-am avea şi noi dreptul la bucurii şi la viaţă.
-Ai dreptate, surioară, consimţi cealaltă. Nu ne putem mişca şi oamenii trec pe lângă noi şi ne culeg, neştiind că unele suntem chiar magice, zise Roşuleţ, ciupercuţa cea înverşunată.
-Ce bine ar fi dacă am avea două picioare, am alerga şi noi, de nu ne-ar mai ajunge nimeni, zise cealaltă, ciupercuţa Magic-Logic, extrem de îmbufnată.
Deodată o zambiluţă firavă li se arătă în cale:
-Bună ziua! Eu sunt Zambiliţa, se prezentă ea.
-Încântate, răspunseră ciupercuţele în acelaşi glas, înveselindu-se că au şi ele cu cine mai schimba o vorbă. Noi, după cum cred că ţi-ai dat seama, suntem ciupercuţe fermecate şi îţi putem îndeplini trei dorinţe, continuară, clipind de trei ori, aşa, ca zambila să priceapă mai bineşi mai repede. Dar toate ţi le vom împlini dacă treci peste patru teste: unul de curaj, unul de inteligenţă şi altul de...blândeţe.
-Iar ultimul, dar nu cel din urmă, va fi cel de alegere, adăugă ciupercuţa Magic-Logic.
-Doamne, dar ce bine îmi pare că v-am întâlnit! exclamă Zambilici. De mult îmi doream să am nişte prieteni care să nu mă părăsească. Sunt pregătită. Să începem testele!
-Bine! vom începe în trei minute! spuse Roşioara.
Cele trei minute s-au sfârşit, iar testul putea începe.
-Acesta este un test de curaj, continuă Roşioara, şi va trebui să îţi faci mare curaj ca să guşti din bucăţica asta de Barba ursului şi îi întinseră o plantă necunoscută.
-Încearcă,încearcă!! o îndemnau ciupercuţele magice. Nu te teme, frunzele te vor apăra! Te vom apăra şi noi, mai ziceau ele.
Zambilica se gândea la ceea ce a păţit Alice când a gustat din licoarea de pe masă, dar îşi făcu muuult curaj şi gustă cu gândul că va fi ajutată să găsească muulţi, mulţi prieteni şi nu orice fel de prieteni, ci din aceea adevăraţi după care umblă toată lumea. Ea a avut încredere şi în petala ei de curaj, că avea şi o asemenea petală.
-Braaavooo! aplaudară ciupercuţele. Să mergem mai departe. Acum urmează testul de inteligenţă. Să vedeeem: cât face 11 : 3? continuară uitându-se una la alta, cu subînţeles. Credeau că au încurcat-o măcar de data asta.
,,Glumeau?,, se întreba Zambilici. Cum să nu ştie? Ce în pădure nu putea învăţa matematica? Nu trebuie să împartă ea cu aricii frunzele culese toamna, când e musai să îşi facă fiecare câte ,,o casă,,?
Oarecum confuză că a fost prea uşor, se prefăcea că se gândeşte şi zice scărpinându-se pe sub barbă:
-Păăăiii, eu cred că 11 : 3 este egal cu 3 şi ne mai rămâne restul 2, pentru că, argumentă ea: 3x3 este egal cu 9 şi dacă îl adăugăm şi pe 2, ne dă iaar 11.
Să ştiţi că a ajutat-o şi petala inteligenţei sale.
Magic- Logic se încruntă uşor, dar nu avea ce face, trebuia să meargă mai departe.
-Acum urmează testul de bândeţe. Trebuie să cânţi atăt de duios încăt să adormi firele de iarbă dar şi pe narcisa-boboc, de acolo, de la marginea potecii.
Zambilici a noastră se folosi imediat de petalele ei căntătoare şi adormi pe loc toată pajistea, iar narcisa-boboc deja sforăia uşor, spre hazul tuturor.
-Foarte bine! Fooaarte biiine! se bucurau sincer ele. Acum să trecem la testul de alegere. Să zicem că eşti pe un pod şi ar trebui să salvezi ori o fetiţă speriată, ori un căţel fără stăpân. Pe cine ai salva mai întâi.
-Eu i-aş salva pe amândoi, deodată, pentru că aş pune fetiţa să ia căţelul în braţe şi eeeuuuu aş lua în braţe fetiţa.
A răspuns cât se poate de bine. Se vede treaba că Zambilici era o floare isteaţă şi merita să i se îndeplinească multe dorinţe.
Vreţi să ştiţi ce şi-a dorit????
1. Să dobândească mulţi prieteni adevăraţi.
2. Să se poată împrieteni cu duşmanii florilor şi să îi facă să o iubească.
3. Să nu se despartă niciodată de prietenii săi.
Tocmai atunci o zână îşi făcu apariţia printre flori şi ciupercuţe şi îi îndeplini toate dorinţele lovind-o uşor cu bagheta ei fermecată.
Dar parcă se auzi un scâncet, ,, Ce să fie oare?,, se întreba zâna.
-Heeei, ciupercuţelor, voi plângeţi? Dar v-am făcut magice, Ce s-a mai întâmplat?
-Noi ne dorim să avem două picioare, să putem alerga prin pădure, să putem fugi din calea oamenilor, silabisiră ele printre sughiţuri.
-Dragele mele, nu am ştiut că asta îşi doresc plantele, zise buna lor zână şi când făcu un semn cu bagheta înspre Miază-Zi, toate plăntuţele prinseră picioare şi alergau şi se veseleau, cum nu au mai făcut-o niciodată.
Drag copil, poate ai să ajungi vreodată în Poieniţa aceea fermecată: Să nu rupă crengile, să nu calci florile şi să nu laşi focul nesupravegheat, asta ar putea să le sfâşie inima, şi inima lor e ca şi a ta, luminoasă şi mare.
......................................................................................................................................
Dar poate, mă gândeam eu, povestea asta scrisă de mine la ora de lectură, va fi cunoscută de foarte mulţi oameni într-o zi. Dar poate, peste căteva luni, se va auzi în clasele voastre şi autoarea va fi felicitată. 
Dar toate astea, într-o anume zi.
Autoarea nici nu simţi când o baghetă fermecată o atinse uşooor pe umăr...


Îmi plac primăverile

Îmi plac primăverile astea cu nori ca niște prăjiturele pufoase de vanilie, cu cer azuriu și florile sclipitoare care îți zâmbesc mereu, cu toată gura, ca niște copii de curcubeu.
Eu eram în vacanță și stăteam la geam împreună cu prietena mea, Mara. Admiram frumusețea aceea parcă nelumească și încercam să nu pierdem nici o trecere.
Așa o a părut rândunica aceea cu piciorușele fine și cu ciocul ei neobosit. Ciripea dezumflându-și gușa roșioară. De unde venea? Ce căuta ea aici, an de an?
După atâta drăgălășenie, m-am apropiart și am ascultat-o.
Iată ce-mi zise:
-Bună! Eu sunt o rândunică din alte vremuri...
-O rândunică de aceeadin poveste, care vorbește? întrebă nedumerită Mara.
-Da, sunt mai specială. Dar sunt și altele, care nu pot vorbi, dar pe care voi trebuie să le ocrotiți , să le iubiti...Ele sunt mesagerele unor oameni care au plecat de pe pământ și acm se întorc în tril de păsărele. Vă spun multe, numai că voi nu prea le auziți, sau...poate nu mai aveți timp, s-a lăsat gânditoare pe pervazul umed, rândunica.
-Dar, cum au fost călătoriile tale prin tările acelea ale Soarelui? am întebat-o eu încet, ca să nu o sperii.
-Oooo, fascinante, fscinante. Am trecut pe deasupra apelor mărilor, a pădurilor îndesate de animale periculoase, pe deasupra munților cu creștet măreț și ultimul și cel mai interesant a fost oceanul, o întindere fără de margini...
-Doamne, Oceanul? Dar el e tare departe!!! ne-am mirat noi într-un singur glas.
-Spune, am insistat eu, tu de ce iubești țara noastră? De ce te întorci aici continuu?
-Păi, cum să vă spun, eu aici am o mulțime de prieteni, înțeleg chiar și limba voastră și e singura pe care o înțeleg dintre toate limbile pământului, pentru că aici am deschis și eu ochii pentru prima oară, ca și voi. Vedeți, oarecum, semănăm.
Vreți să vă învăț să zburați?
Noi am rămas cu gurile căscate:
-Se poate?
-Da. Numai să îți dorești cu adevărat. 
Și prima lecție începea:
-Închideți ochii, dați ușor din brațe, așa , ca și cum ar fi aripi.
Doamne, puteam zbura...am mai făcut o tură, încă o tură.
-Hai la masă! a strigat mama.
-Mulțumim, rândunico...tu chiar ne-ai învățat să ne îndeplinim dorințele. Cheia e în a dori ceva cu adevărat.
-Să fiți sănătoase...Dar ce mi-e foame, a zis ea, privindu-și burtica goală.
-O să-ți aducem și ție. Noi iubim și orcotim păsărelele, pentru că sunt minunile vieții pe pământ.
După ani și ani, aceeași rândunică s-a întors ca să mănânce boabele de rouă din fereastră. Azi, ea învață alți copii să zboare.



 

Poveste scrisă ca temă la obiectul Lectură suplimentară, în data de 17 mai 2009, după ce a ascultat povestea „Omul de tură dulce”, apărută în revista Rița-veverița


Trăiau odată, un bătrân și o bâtrână, într-o căsuță de poveste, la marginea pădurii de argint, frumos văruită, cu geamuri de acadea, uși de ciocolată amăriue și acoperișul din marțipan.
Într-o zi luminoasă de primăvară întârziată, bătrâna s-a gândit că ar fi bine s-a facă un om de turtă dulce cu care să își mai astâmpere singurătățile. Zis și făcut. Bătrânelul s-a apucat să taie vreascuri uscate de prin pădure, să ațâțe focul în cuptor, în timp ce mătușa a suflecat bine mânecile cămășii albe de in, a legat mai bine broboada la spate, ca o bunicuță harnică ce era și dăi pe frământat. A pus toate mirodeniile în aluat și parcă zicea și un descântec, așa, ca omul lor de turtă dulce să fie puternic și să nu se înfioare de nici un obstacol sau de vreun flămând care ar îndrăzni să-și curme foamea cu el.
A fabricat omul, i-a pus o coajă de lamâie în locul gurii, două bombonele albastre în locul ochilor, o hăinuță de zahăr ars și stafide în locul nasturilor. Trupul, evident, era din turtă dulce, buuuuuuuună și gustoasă. Dar stați, nu vă faceți poftă, bătrânii sufereau de singuratate mai tare ca voi de foame...

Și bătrâna l-a dat în cuptor, cam cu părere de rău, întrebându-se dacă dogoreala aceea nu îl poate face să sufere. Doar era și el om, ce dacă era de turtă dulce. Dulci, amari, oamenii îs tot oameni.

După o vreme, când omulețul a făcut semn din deget că e...gata, bătrâna l-a scos cu o cociorbă din jăratec. Dar credeți că omulețul a fost cuminte?
Cum s-a văzut gata, ca și Pinocchio, a fugit cât l-au ținul picioarele prin lumea largă, ca să vadă ce și cum se mai petrec oamenii adevărați.
Bărtâna și bătrânelul s-au tot căznit să îl prindă, Ei, na, mai poți prinde un ștrengar când te dor șalele și picioarele nu te mai țin?

Pe omul de turtă dulce picioarele îl țineau că doar abia se născuse și alerga cât de departe putea și sărea cât mai sus cântând din toate puterile:
„Hai, repede, mai repede,
piciorușe arse de cafea
Primăvara asta e toată a mea,
nimeni nu mă poate mânca,
Sunt omul de turtă dulce,
Mama mea putere în trup îmi aduce,
Nu vă mai căzniți,
să știți,
Pe mine nu mă prinde nimenea,
așa mi-a zis mama mea.”

Dar pericolele erau de toate felurile că uite tocmai ce a poposit el pe un hambar foarte vechi cu acoperișul stricat și un muncitor transpirat și murdar a întins mâinile ca niște capcane aupra lui:
-Vino încoace, să te mănânc!!! Cred că ești tare gustos și am o foame de lup!
Omul nostru abia atunci s-a speriat de adevăratelea și ar fi vrut să se întoarcă acasă dar nu mai știa drumul pentru că, în fuga lui, nu mai știa de unde venise.

S-a oprit la o margine de drum să se dezmeticească și să își revină din spaima pe care o trase.
Atunci a văzut un fum trecând ca un norișor pe deasupra capului și fumul acela parcă mirosea „a acasă”. Și-a încheiat hăinuța mai bine cu năstureii de stafide, a zâmbit din buzele de coajă de lâmâie, deși parcă îi venea să se supere pe el și a pornit-o într-acolo.

Da. Era casa lui, cu bătrâna și bătrânelul plângându-l pe prispă.
Atunci a alergat la pieptul lor, a plâns și el promițându-le că o să le aline bătrânețile, ba o să-i ajute și la treburi și nu o să mai plece hai hui pe drumuri, că unde credeți voi, copii, că e mai bine decât ACASĂ?

Și știți voi cum spuneau poveștile odată? Eeeei, da, au trăit împreună până la adâncile bătrâneți ale moșului și ale babei, pentru că el a devenit un prinț frumos, om adevărat, răsplătit pentru cumințenia lui, și s-a căsătorit cu o prințesă cea aleasă, nu prea frumoasă, dar bună și harnică, așa, ca el...

Soarele şi licuricii

Era o zi nu tocmai obişnuită de primăvară. Pe bolta albastră se învârteau lacrimi pufoase de împărăteasă întristată. Florile se desprindeau ca nişte aripi uşoare din curcubeul ce străpungea de-a curmezişul cerul.Livada cu pomi de smarald se îmbrăca, a nu ştiu câta oară, în haine de sărbătoare ce vor da cândva roade: mere argintii şi pere de aur , câte vei dori.
Undeva, departe, o pasăre albă colora cu o pensulă viu colorată natura. Pensula magică o primise în dar de la zâna Primăvară şi o păstra cu sfinţenie în poşeţica pe care şi-o prinsese la brâu cu o cingătoare de aur.
Un licurici micuţ, pe nume Scarf,  se gândea că într-o zi aşa de frumoasă s-ar cuveni să facă o scurtă plimbare prin grădina fermecată.
S-a îmbrăcat cu hăinuţe noi, s-a primenit şi a pornit aşa, hai-hui. Când deodată, surprins de strălucirea Soarelui, a adormit- vietate mică şi neînsemnată ce era, chiar la poalele unui copac umbros ce îl crezuse o binecuvântare în vacarmul luminilor care îi străpungeau ca nişte ace, corpul.
Au trecut vreo şapte ore şi s-a lăsat seara.
Soarele a pornit în pas somptuos, cu o extremă eleganţă, înspre pătuţul său de smaradl, lăsând în urma lui doar locul strălucind ca o sferă arzătoare. Acesta era Apusul.
Simţind răcoarea şi întunericul aşezate peste trupuşorul lui micuţ, licuriciul Scarf s-a trezit buimăcit de o aşa situaţie şi a pornit-o prin livada aceea nemaipomenit de frumoasă.
Dar ce să vadă? Aproape nu-şi credea ochilor...Prietenii lui erau sus, sus de tot...
Şi le strigă cu sufletul la gură:
-Hei, prieteni! Prieteniiiiii! Aşteptaţi-mă! Unde vă duceţi? De ce nu mă luaţi şi pe mine?
Supărat că aceştia nu îi răspund, porni pe o rază a Lunii chiar spre ei, acolo , în cer.
Pe drum l-a cuprins de după umeri o ceaţă densă şi cenuşie.
-Te rog eu, dragă ceaţă, dă-te la o parte...Merg după nişte prieteni.
Fără multe rugăminţi, ceaţa s-a îndepărtat.
În gândul lui, Scarf îşi zice: ,,mama-mia, ce o fi şi asta?...Să fiu eu o persoană chiar aşa de importantă, de m-a ascultat?,,
Era întradevăr un licurici neobişnuit de strălucitor şi special, să ştiţi...
Dar a trecut şi peste asta, aşa cum treci peste un gând necruţător pe care îl abandonezi pe nu ştiu unde...
Mergând el, cuprins de o oarecare care nelinişte, s-a întâlnit chiar cu stăpânul cerului, cu Soarele.
Acesta s-a trezit din somn, buimăcit şi el acum de strălucirea bucăţelei de lumină şi l-a întrebat :
-Ce cauţi părticică la fel de strălucitoare ca şi mine, pe aici, prin cer?
-Îmi caut nişte prieteni.Dar nu vreau să te superi pe mine pentru îndrazneala de a călca până aici.
-Dacă vrei să îţi vezi aşa-zişii prieteni, va trebui să treci un test. Eşti de acord?
-Bine, aş face orice să fiu din nou împreună cu ei. Îmi sunt ca nişte frăţiori. Ce ar trebui să fac?
-Eu cred că m-aş mulţumi cu o poveste. Mie nu-mi spune nimeni poveşti şi tare îmi plac.
-Vai, dar sunt aşa de obosit: Am urcat cu mare greu până la tine. Dar, fie...
Şi-a început frumosul licurici a străluci într-o poveste din care începea să se deşire firul fără de sfârşit şi tare -a mai bucurat bătrânul Soare.
-Aşa mai zic şi eu...tot să ascult poveşti. Frumos. Te rog să te duci acum lângă Cei ce strălucesc. Adică lângă stelele mele...
-Cum lângă stele...Nu sunt licurici? Adică prietenii pe care îi caut?
-Nu. De lângă voi, pe pământ, par licurici.Dar sunt stele.
-Ooo, şi am bătut atâta drum...
-Da, dar mi-ai spus o poveste care te-nalţă şi n-ai venit degeaba.
-A fost plăcut.Dar mi-aş dori să plec acasă. Poţi să mă ajuţi?
-Închide ochii! Aşa...Visează...visează...
Şi brusc, Licuriciul s-a trezis mahmur şi transpirat în pătuţul său. Alături, în alte pătuţuri strălucinde, dormeau liniştiţi prietenii săi care au făcut cu el o petrecere în pijama, în seara aceea.
Dar, Doamne, cine ştie pe unde or fi călătorit şi ei pe-o aripă de vis.
-Ce vis frumos! Ce vis frumos! se minuna Scarf întinzându-şi braţele micuţe şi deschizând larg geamul strigă din răsputeri:
-Să intre Soarele! Să intre Soarele!
Într-adevăr, un vis frumos, am gândit eu cuibărindu-mă în gândul meu de licurici.


Cerbul fermecat
Cândva, într-o frumoasă zi de vară, am plecat împreună cu prietenii la pădure ca să adunăm în coșulețe câteva mure.
După ce am cules noi și am amețit, stând cu capul în jos vânând prețioasele fructe, ne-am așezat cu toții la umbra unui arbore mai falnic.
Deodată, s-a auzit un foșnet de frunze și noi am tresărit înspăimântați.
Ne-am întrebat, privind băniutori înspre locul de unde venea zgomotul:
-Cine poate fi? Nu o fi vreo lighioană din aceea despre care se mai scrie uneori prin povești?
Dar era un animăuț cam speriat de prezența noastă, care s-a apropiat încet și ne-a vorbit:
-Bună ziua, copii! Nu vă speriați sunt un biet cerb blestemat și o caut pe vrăjitoare să-mi desfacă vraja.
Trei bobițe de lacrimi i s-au desprins din ochi pe când suspina:
-Mi-e tare dor de familia mea. Ei nici nu mai știu că trăiesc...
-Aaaa, deeci nu vrei să ne faci rău și să ne alungi cu coarnele tale ca ramurile de nuc? l-a întrebat cea mai isteață fată dintre noi, Ștefania.
-O, nu ...și nici nu aș putea. Încă mai sunt pe jumătate om, adică prinț, murmură el cu ochii în pământ.
-Doamne, noi nu am văzut niciodată un prinț adevărat. Vrem să te ajutăm. Ce putem să facem pentru tine?
-Puteți să mă însoțiți voi până o găsesc pe vrăjitoare? Mie singur îmi este cam frică prin tufișurile astea care mi se par dușmani și sigur o să dăm de multe pericole. Împreună le vom trece mai ușor.
Eu le-am dat copiilor tonul și am pornit în urma cerbului intonând un cântecel despre prietenie și putere:
când nu ești singur
nu ți-e prea greu
tu prin pădure
te plimbi mereu
și nu ți-e frică...
chiar dacă ziua se face mică.
Noi eram cei mai curajoşi copii şi l-am ajutat pe cerbul blestemat, adică ne-am ajutat de ,,puterea cuvântului,, şi am găsit-o pe vrăjitoare într-o scorbură. Se înfrupta cu răşină moale şi gustoasă.
Pentru că era în toane bune, i-am zis:
-Preaînţeleaptă doamnă (chiar dacă nu arăta ca o doamnă, uneori e bine să măguleşti), te rugăăăm să îl eliberez pe acest tânăr pe care l-ai prins în ,,haine,, de cerb şi noi îţi vom fi credincioşi toată viaţa (ziceam asta pentru că ştiam că nu o să o mai vedem vreodata, dar voi să nu faceţi aşa, copii-aici era o situaţie disperată).
Ce credeţi? L-a eliberat. Şi noi i-am mulţumit făcându-i plecăciuni, ba din mers i-am mai şi sugerat să nu mai blesteme oamenii şi am luat-o la fugă, care-încotro, cred că de frică.
Cerbul a redevenit prinţul şi voinicul de altădată şi s-a căsătorit cu doamna noastră învăţătoare.
Am fost cu toţii la nunta lor şi ne-am distrat pe cinste. 
De atunci, doamna ne pune numai note de 10 la educaţie civică.
Ştiţi, voi, copii, oare de ce?
Totul s-a terminat cu bine şi vă dorim tuturor să creşteţi curajoşi, cinstiţi şi puternici, că alte lucruri nu prea mai contează.


Cerbul blestemat, autor Adelina Ciocan



Cândva, într-o frumoasă zi de vară, am plecat împreună cu prietenii la pădure ca să adunăm în coșulețe câteva mure.
După ce am cules noi și am amețit, stând cu capul în jos vânând prețioasele fructe, ne-am așezat cu toții la umbra unui arbore falnic.
Deodată, s-a auzit un foșnet de frunze și noi am tresărit înspăimântați.
Ne-am întrebat, privind bănuitori înspre locul de unde venea zgomotul:
-Cine poate fi? Nu o fi vreo lighioană din aceea despre care se mai scrie uneori prin povești?
Dar era un animăluț cam speriat de prezența noastă, care s-a apropiat încet și ne-a vorbit:
-Bună ziua, copii! Nu vă speriați sunt un biet cerb blestemat și o caut pe vrăjitoare să-mi desfacă vraja.
Trei bobițe de lacrimi i s-au desprins din ochi pe când suspina:
-Mi-e tare dor de familia mea. Ei nici nu mai știu că trăiesc...
-Aaaa, deeci nu vrei să ne faci rău și să ne alungi cu coarnele tale ca ramurile de nuc? l-a întrebat cea mai isteață fată dintre noi, Ștefania.
-O, nu ...și nici nu aș putea. Încă mai sunt pe jumătate om, adică prinț, murmură el cu ochii în pământ.
-Doamne, noi nu am văzut niciodată un prinț adevărat. Vrem să te ajutăm. Ce putem să facem pentru tine?
-Puteți să mă însoțiți voi până o găsesc pe vrăjitoare? Mie singur îmi este cam frică prin tufișurile astea care mi se par dușmani și sigur o să dăm de multe pericole. Împreună le vom trece mai ușor.
Eu le-am dat copiilor tonul și am pornit în urma cerbului intonând un cântecel despre prietenie și putere:
când nu ești singur
nu ți-e prea greu
tu prin pădure
te plimbi mereu
și nu ți-e frică...
chiar dacă ziua se face mică.
Noi eram cei mai curajoşi copii şi l-am ajutat pe cerbul blestemat, adică ne-am ajutat de ,,puterea cuvântului,, şi am găsit-o pe vrăjitoare într-o scorbură. Se înfrupta cu răşină moale şi gustoasă.
Pentru că era în toane bune, i-am zis:
-Preaînţeleaptă doamnă (chiar dacă nu arăta ca o doamnă, uneori e bine să măgulești), te rugăăăm să îl eliberez pe acest tânăr pe care l-ai prins în ,,haine,, de cerb şi noi îţi vom fi credincioși toată viaţa (ziceam asta pentru că ştiam că nu o să o mai vedem vreodată, dar voi să nu faceţi aşa, copii-aici era o situaţie disperată).
Ce credeţi? L-a eliberat. Şi noi i-am mulţumit făcându-i plecăciuni, ba din mers i-am mai şi sugerat să nu mai blesteme oamenii şi am luat-o la fugă, care-încotro, cred că de frică.
Cerbul a redevenit prinţul şi voinicul de altădată şi s-a căsătorit cu doamna noastră învăţătoare.
Am fost cu toţii la nunta lor şi ne-am distrat pe cinste. 
De atunci, doamna ne pune numai note de 10 la educaţie civică.
 Ştiţi, voi, copii, oare de ce?
Totul s-a terminat cu bine şi vă dorim tuturor să creşteţi curajoşi, cinstiţi şi puternici, că alte lucruri nu prea mai contează.

povesti scrise de Adelina Ciocan

Ciupercuţele magice

Într-o pădure. la marginea unei poteci, două ciupercuţe se văitau:
-Vai, surioară, stăm aici, înfipte într-un picior! Toţi ceilalţi aleargă prin pădure, cum vor ei, numai noi zacem aici, neştiute, înţepenite ca nişte pietre. Parcă n-am avea şi noi dreptul la bucurii şi la viaţă.
-Ai dreptate, surioară, consimţi cealaltă. Nu ne putem mişca şi oamenii trec pe lângă noi şi ne culeg, neştiind că unele suntem chiar magice, zise Roşuleţ, ciupercuţa cea înverşunată.
-Ce bine ar fi dacă am avea două picioare, am alerga şi noi, de nu ne-ar mai ajunge nimeni, zise cealaltă, ciupercuţa Magic-Logic, extrem de îmbufnată.
Deodată o zambiluţă firavă li se arătă în cale:
-Bună ziua! Eu sunt Zambiliţa, se prezentă ea.
-Încântate, răspunseră ciupercuţele în acelaşi glas, înveselindu-se că au şi ele cu cine mai schimba o vorbă. Noi, după cum cred că ţi-ai dat seama, suntem ciupercuţe fermecate şi îţi putem îndeplini trei dorinţe, continuară, clipind de trei ori, aşa, ca zambila să priceapă mai bineşi mai repede. Dar toate ţi le vom împlini dacă treci peste patru teste: unul de curaj, unul de inteligenţă şi altul de...blândeţe.
-Iar ultimul, dar nu cel din urmă, va fi cel de alegere, adăugă ciupercuţa Magic-Logic.
-Doamne, dar ce bine îmi pare că v-am întâlnit! exclamă Zambilici. De mult îmi doream să am nişte prieteni care să nu mă părăsească. Sunt pregătită. Să începem testele!
-Bine! vom începe în trei minute! spuse Roşioara.
Cele trei minute s-au sfârşit, iar testul putea începe.
-Acesta este un test de curaj, continuă Roşioara, şi va trebui să îţi faci mare curaj ca să guşti din bucăţica asta de Barba ursului şi îi întinseră o plantă necunoscută.
-Încearcă,încearcă!! o îndemnau ciupercuţele magice. Nu te teme, frunzele te vor apăra! Te vom apăra şi noi, mai ziceau ele.
Zambilica se gândea la ceea ce a păţit Alice când a gustat din licoarea de pe masă, dar îşi făcu muuult curaj şi gustă cu gândul că va fi ajutată să găsească muulţi, mulţi prieteni şi nu orice fel de prieteni, ci din aceea adevăraţi după care umblă toată lumea. Ea a avut încredere şi în petala ei de curaj, că avea şi o asemenea petală.
-Braaavooo! aplaudară ciupercuţele. Să mergem mai departe. Acum urmează testul de inteligenţă. Să vedeeem: cât face 11 : 3? continuară uitându-se una la alta, cu subînţeles. Credeau că au încurcat-o măcar de data asta.
,,Glumeau?,, se întreba Zambilici. Cum să nu ştie? Ce în pădure nu putea învăţa matematica? Nu trebuie să împartă ea cu aricii frunzele culese toamna, când e musai să îşi facă fiecare câte ,,o casă,,?
Oarecum confuză că a fost prea uşor, se prefăcea că se gândeşte şi zice scărpinându-se pe sub barbă:
-Păăăiii, eu cred că 11 : 3 este egal cu 3 şi ne mai rămâne restul 2, pentru că, argumentă ea: 3x3 este egal cu 9 şi dacă îl adăugăm şi pe 2, ne dă iaar 11.
Să ştiţi că a ajutat-o şi petala inteligenţei sale.
Magic- Logic se încruntă uşor, dar nu avea ce face, trebuia să meargă mai departe.
-Acum urmează testul de bândeţe. Trebuie să cânţi atăt de duios încăt să adormi firele de iarbă dar şi pe narcisa-boboc, de acolo, de la marginea potecii.
Zambilici a noastră se folosi imediat de petalele ei căntătoare şi adormi pe loc toată pajistea, iar narcisa-boboc deja sforăia uşor, spre hazul tuturor.
-Foarte bine! Fooaarte biiine! se bucurau sincer ele. Acum să trecem la testul de alegere. Să zicem că eşti pe un pod şi ar trebui să salvezi ori o fetiţă speriată, ori un căţel fără stăpân. Pe cine ai salva mai întâi.
-Eu i-aş salva pe amândoi, deodată, pentru că aş pune fetiţa să ia căţelul în braţe şi eeeuuuu aş lua în braţe fetiţa.
A răspuns cât se poate de bine. Se vede treaba că Zambilici era o floare isteaţă şi merita să i se îndeplinească multe dorinţe.
Vreţi să ştiţi ce şi-a dorit????
1. Să dobândească mulţi prieteni adevăraţi.
2. Să se poată împrieteni cu duşmanii florilor şi să îi facă să o iubească.
3. Să nu se despartă niciodată de prietenii săi.
Tocmai atunci o zână îşi făcu apariţia printre flori şi ciupercuţe şi îi îndeplini toate dorinţele lovind-o uşor cu bagheta ei fermecată.
Dar parcă se auzi un scâncet, ,, Ce să fie oare?,, se întreba zâna.
-Heeei, ciupercuţelor, voi plângeţi? Dar v-am făcut magice, Ce s-a mai întâmplat?
-Noi ne dorim să avem două picioare, să putem alerga prin pădure, să putem fugi din calea oamenilor, silabisiră ele printre sughiţuri.
-Dragele mele, nu am ştiut că asta îşi doresc plantele, zise buna lor zână şi când făcu un semn cu bagheta înspre Miază-Zi, toate plăntuţele prinseră picioare şi alergau şi se veseleau, cum nu au mai făcut-o niciodată.
Drag copil, poate ai să ajungi vreodată în Poieniţa aceea fermecată: Să nu rupă crengile, să nu calci florile şi să nu laşi focul nesupravegheat, asta ar putea să le sfâşie inima, şi inima lor e ca şi a ta, luminoasă şi mare.
......................................................................................................................................
Dar poate, mă gândeam eu, povestea asta scrisă de mine la ora de lectură, va fi cunoscută de foarte mulţi oameni într-o zi. Dar poate, peste căteva luni, se va auzi în clasele voastre şi autoarea va fi felicitată. 
Dar toate astea, într-o anume zi.
Autoarea nici nu simţi când o baghetă fermecată o atinse uşooor pe umăr...


Îmi plac primăverile

Îmi plac primăverile astea cu nori ca niște prăjiturele pufoase de vanilie, cu cer azuriu și florile sclipitoare care îți zâmbesc mereu, cu toată gura, ca niște copii de curcubeu.
Eu eram în vacanță și stăteam la geam împreună cu prietena mea, Mara. Admiram frumusețea aceea parcă nelumească și încercam să nu pierdem nici o trecere.
Așa o a părut rândunica aceea cu piciorușele fine și cu ciocul ei neobosit. Ciripea dezumflându-și gușa roșioară. De unde venea? Ce căuta ea aici, an de an?
După atâta drăgălășenie, m-am apropiart și am ascultat-o.
Iată ce-mi zise:
-Bună! Eu sunt o rândunică din alte vremuri...
-O rândunică de aceeadin poveste, care vorbește? întrebă nedumerită Mara.
-Da, sunt mai specială. Dar sunt și altele, care nu pot vorbi, dar pe care voi trebuie să le ocrotiți , să le iubiti...Ele sunt mesagerele unor oameni care au plecat de pe pământ și acm se întorc în tril de păsărele. Vă spun multe, numai că voi nu prea le auziți, sau...poate nu mai aveți timp, s-a lăsat gânditoare pe pervazul umed, rândunica.
-Dar, cum au fost călătoriile tale prin tările acelea ale Soarelui? am întebat-o eu încet, ca să nu o sperii.
-Oooo, fascinante, fscinante. Am trecut pe deasupra apelor mărilor, a pădurilor îndesate de animale periculoase, pe deasupra munților cu creștet măreț și ultimul și cel mai interesant a fost oceanul, o întindere fără de margini...
-Doamne, Oceanul? Dar el e tare departe!!! ne-am mirat noi într-un singur glas.
-Spune, am insistat eu, tu de ce iubești țara noastră? De ce te întorci aici continuu?
-Păi, cum să vă spun, eu aici am o mulțime de prieteni, înțeleg chiar și limba voastră și e singura pe care o înțeleg dintre toate limbile pământului, pentru că aici am deschis și eu ochii pentru prima oară, ca și voi. Vedeți, oarecum, semănăm.
Vreți să vă învăț să zburați?
Noi am rămas cu gurile căscate:
-Se poate?
-Da. Numai să îți dorești cu adevărat. 
Și prima lecție începea:
-Închideți ochii, dați ușor din brațe, așa , ca și cum ar fi aripi.
Doamne, puteam zbura...am mai făcut o tură, încă o tură.
-Hai la masă! a strigat mama.
-Mulțumim, rândunico...tu chiar ne-ai învățat să ne îndeplinim dorințele. Cheia e în a dori ceva cu adevărat.
-Să fiți sănătoase...Dar ce mi-e foame, a zis ea, privindu-și burtica goală.
-O să-ți aducem și ție. Noi iubim și orcotim păsărelele, pentru că sunt minunile vieții pe pământ.
După ani și ani, aceeași rândunică s-a întors ca să mănânce boabele de rouă din fereastră. Azi, ea învață alți copii să zboare.

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...