***

ploaia asta de păsări îndoliate 

părea să mă înece. copacii 

își ridicau neputincioși

brațele uscate ca niște veșminte

întunecate din petale ruginii. mă

caut pe sub asfaltul translucid trupul meu

strălucea se dispersa ca o puzderie de umbre

,,e orașul mărilor întârziate,, îmi zic și mușc

tulpina unei alge

sughit

mă umplu de fluturi

nici nu mai știu dacă sunt om sau dacă

am rămas o frunză aprinsă pe buzele copacului

cu ramura din ceară

știu doar că

mâna ta nu încetează să mă caute 

la capătul timpului

flămândă prin trupul înnămolit al nopții

cu plete înstelate părea că mă aștepţi să

să îmi înfig adânc şi apăsat colțul de fildeș 

în umbrele tale de ceață 

zidurile cetății nu mă recunosc 

și mă proiectează în

timpi cu unghiile ascuțite

lumina ne înconjoară

ne măsoară sentimentele de plumb

transformându-ne în resemnări 

cu fulare peste gură

cu ochii învăpăiați bolborosind

formule matematice şi algoritmi absurzi 

fără de trebuință

.........................................................................

ploaia asta primăvăratică zic ploaia asta de

păsări îndoliate și petale ruginii pare să mă înece

sub umbre de cenuşă...