oameni de nisip
cu golul frunții
atârnat re
clădesc
adăpost neliniștilor mele
oameni cu chip de zapcii
mă poartă pe un drum ne
cunoscut
ȘI Tu
cale a mea -rătăcire de o clipă-
îmi întuneci umbra
lăsând-o să apese
bulgări de Țărână
în coastele mele
neterminate
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu