când spui că mă iubești,
s-aprind în cale stele omenești,
și-atunci, te-ating
în piept, stingher,
cu aripile-mi șlefuite de oțel,
și îți șoptesc
(sau poate doar gândesc)
aș vrea să te privesc!
ce-aud? ce-ai zis?
(când lunecam spre Paradis)
că m-ai uitat, atunci
când ai crezut că am plecat?
...ori poate tu m-ai așteptat,
să fiu mereu,
în visul tău,
să-ți strâng ninsori
cu brațele-mi de flori,
în zori să te trezesc,
să-ți scriu cu degetele
până amorțesc
atât cât te iubesc,
să îmi lipesc de geamul tău,
fiorul meu
de nimfă diafană,
uitată-n stană,
și să te țin legat,
cu trupul aplecat,
cu gândul încurcat
în visu-mi ferecat.
sau să te risipesc,
să-ți spun că nu
te mai iubesc,
ci, doar te amăgesc
o, stai! de toate mă-îndoiesc.
sunt trestia cu chip lumesc,
cu rădăcinile înfipte
în strat ceresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu