aud glasul corbului
fâșâitul lui asurzitor şi aspru
ochiul lui trist
mă înspăimântă
s-au cuibărit în el
toate durerile lumii zic
apăsătoare lumină
Lumină tu cea mai albă
dintre toate fecioarele
cutremurată
peste zările argintii
copii alb-albăstriu siderați torci
din nisipuri cernându-i ca pe o pâclă
în care se zdrobește infinitul
şi noi
aceiași noi
mai nepăsători
mai ghiftuiți apatici şi fazi
cu buzunarele doldora de Nimicuri
trecem lamentabil prin faldurii plisați ai oglinzii
multiplicându-ne în nesfârșit
-ochi singuratici -ochi ai lumii-
asmuțiți.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
uneori simt gustul apei de cristal ca pe o ploaie vaporoasă în care m-am amestecat până la cel din urmă verde confundându-... -
păianjenul îmi înfășura o pânză împrejurul gurii scuipând-o în grimase mă fixa hipnotic. amintirile începea... -
Drumul până la şcoală şi înapoi, era o adevărată corvoadă pentru mine şi fratele meu, Ionel. Totul devenea şi mai complicat, în special, în ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu