vineri, 24 februarie 2017

Nemărginire



exilată între cordonul ombilical al mamei
şi cordonul suspendat al altei lumi
învârt pe deget o tăcere albă
ca pe o liniște de neiertat
înapoia pașilor mei
vorbele nu îşi mai află locul
înghesuite în prea mute fapte
clopote le strigă
trăgându-se
de unica sfoară
apostoli suri cu tâmple ruginite
caută chilii în zboruri întoarse
lichidul se scurge
vâscos şi singur
ochiul pământului geme
baierele nopții au plesnit
tresar trăgând după mine clipa
înfășurându-mă strâns
în oasele de lut
aud cum ochiul morții clipocește
liber ca o umbră

marți, 21 februarie 2017

fundamental




trebuia să preschimb
zâmbetul de pe fața luminii
şi păsările să îmi sape zori
cu mâinile calde
întru adormire tremurătoare
a câmpiilor ucise de nuferi
fericiții se vor întoarce
întru numele perfect
ape vor curge irepetabil
ca într-un tablou fundamental
al condițiilor
fără de timp.

duminică, 19 februarie 2017

aici e locul...



pe geamuri se ivesc
imperfecțiunile noastre
deșirate cu degete boante
desenând nouri de catifea
cu obrajii scobiți
nu știi cum ai să te obișnuiești
așa
de a nu mai fi
de a nu mai gândi
a nu mai trăi cu zilele în buzunar.

aici toate mașinile nopții
au încremenit cu motoarele
turate la maxim
și eu
nici nu am învățat
căderile în zbor
fără de aripi
cu brațele larg desfăcute
demult nu mai aveam griji
pentru că aici e locul perfect
poți muri chiar în haine transparente poți striga lumii
răutăți
oricând e loc
de un urlet prelung
și colții înșfacă grumazul corodat
ca pe o moneda /efigie de sacerdot nebun


-aici și acum-



lumina asta foarte albă
îmi intră în carne
într-o liniște profundă
-aici și acum- înlăuntrul acestor veacuri
împrejmuită de spaimele mele
cu obrazul rotund
ochi la distanță păstrând
în albeața cireșelor de mai
roșul meu
ce să mai însemneze trecutului
palmă peste palmă
vocea mamei
peste vocea anilor alterată
lumina mea peste eu-l meu zvâcnind
în adevăr sanctuar
...cor de zeițe suspinând...
și strig:
-fericire-tu-clipă-de-o-iarnă
grindăînvechităsubvechiulmormântperseverentăgândașezând
...............................................
cântă-mi cobzar
cu gură de lup
strig dregându-mi glasul
după uitare
cântă-mi în umbrele mele
crescute-n afară

limita de hotar


pietrele se răsturnau în alte pietre
calea ne apărea măruntă și mută
ca și viețile noastre
confiscate de ochii de corb.

câmpul mâinilor noastre
se întindea în zadar
umezeala nu îndrăznea
să roadă din umbra pietrelor
răsturnate ce apăreau a-mi umple pasul.
eram oarecum mulțumită de
trupul meu prea plin
ca un copac dezrădăcinat
aruncat peste limita de hotar
-armă slobozită-
din subteranele nepieritoare.
gânduri ieftine şi parfumate
mă vor săvârși
stâmpărându-mă ca pe orișicare
în alte și alte pietre mărunțite

sâmbătă, 11 februarie 2017

In nomine Patris




Pe când se despicau zorii
vocea metalică spărgea văzduhul
în puzderia de fulgi luminoși
stratul adâncului s-a cutremurat

In nomine Patris.

Glasurile au amuțit.
Muzica divină se înălța solemn
Timpul încremenea
Secundar se refăcea
Bucată cu bucată
Întreg Universul.

Et Filii

Buzele mele se mișcau imperceptibil
Într-o taină am amorțit 
Cu stropi de rugăciune pe frunte
Stingeam stelele aprinse
Pe marginile nopții
Lăsam boabele de lacrimi
Semn al trecerii peste gânduri.

Et Spiritus Sancti

Și mi-am desprins inima din palma Ta
Învârtind zorile pe deget
S-a făcut iară Lumină
Cerul  de ape
S-a îndepărtat.

joi, 9 februarie 2017

dor de liniște albastră



caut cu unghiile arcuite
ceva în piatră sap
adânc tot mai adânc
degetele îmi lasă urma
în formă de boabă amară
în vene mi se scurg
miile de veacuri şi
uit că nu-s fiară
unghiile mele amestecă praful
greu alunecându-mă la celălalt capăt al zorilor.
unde-am ascuns zâmbetul ploii
dar iată se întrezăreau flori de iarnă pe
obrazul zăpezii
într-o frescă adâncă amuțind
dorul meu de liniște albastră.
......................................................................
haidem, un pas,
încă un pas
două urme stinghere pe
apa cerului alergând.

marți, 7 februarie 2017

ne priveam foarte rar


,,și iară ne vom ferici,,
i-am zis bărbatului de plumb
legănându-mi în zare simțirile
spălam zorii cu umbra mea apoasă
mă târam pe sub zidul castelului părăsit
de la o vreme
ne priveam foarte foarte rar
într-un anume fel
cu pleoapele despicate
ne urmărea lumina îmbolnăvită
de singurătăți maligne
,,o voi putea închide, spuneai tu,
-inima ta- la picioarele mele obrazul
tău mat cu însemne
îmi va cere cândva iertare,, și
eu supărător de sticloasă
cu genele îngenunchiate
spre ne-voia-ți mă decoloram
ca un vitraliu în limbă de noapte
,,te voi putea închide,, tot repetai tu
cutremurându-ți pletele de plumb

rocă / inima




râului mai mult sânge va cere
pădurile vor încărca arbori din oase
o pasăre amară pene va sparge ca într-o
construire cu brațele slabe
un șarpe în cuib
și o inimă de sclavi
nu va mai fi

om nou
Nu ai mai multe
așa că ai grijă
zidurile astea care te încadrează
nu sunt atât de nesemnificative
limite de flori nu există
însă deschide ochii-gene
trebuie să obții sabie lucitoare
să tai înaintea orbirii
ierburile în creștere
din stânca inimii

dincolo de umbră

desfac lanțul de după gâtul nopții mă aplec asupra aceluiași ecran-gigant luându-mă de mână cu toate umbrele mele da...