joi, 23 martie 2017

prenaşterea




mi-au răsărit stele în talpă şi
aștept inima însângerată
a orașului de ceară să bată aritmic
cu pumnul în piept şi
să îmi găsească oamenii
cu obrazul amestecat

voi trece prin cercul lor de foc lăsând
neîntunericul să mă cuprindă
întrecându-mi trupul
ochii mei vor curge în fire subţiri
lasere pârjolitoare scurtcircuitând
câte o cărămidă din burta lor imensă şi sticloasă
se vor auzi aplauze prelungi

cu mâinile ridicate
va muri un popor şi ni
se va cere să respirăm ușor şă pășim cadențat
cu mâinile la spate în ropot de timp să ne pierdem
ca şi cum am lasă doar pământul atârnând ghirlande
de hohote

aerul va pătrunde asfixiind cu dragostea lui
ceea ce a mai rămas în
veșmântul de lut
(sunet impudic de caval) şi
balul mascat din dosul măștilor vlăguite
ne va purta în ritmul frunzelor moarte

acum încă gândesc
limpede şi lin
prin trupul desprins
prefăcându-mă drum aspru prăfuit
aşa acum mă şi
puteţi călca într-o formă incipientă până
voi avea mâini şi picioare

luni, 20 martie 2017

străină din fire


adun gândurile mele în
cete cu îngeri rătăciți
prin rai e liniște dar
ni se vând iluzii din carne ia
și tu și tu și tu ne tot îmbie
femeia vânzătorului de umbre
tresar ca o fiică risipitoare
pe deasupra norilor
îl și vedeam pe adam ștergând
lacrimile evei cred că am greșit
printr-o repetabilă întoarcere
înspre locul din care
inima mea izbucnea în timp
ca un vulcan peste care se lăsase întunericul
dezvelind pustiul altui neam
undeva trebuia să învățăm și noi
norocul literă cu literă
treaptă cu treaptă
ecran peste ecran

duminică, 19 martie 2017

vremea zborului înecat





voi săpa sub adâncuri o secetă
prin mărăcini mă voi pierde
ca într-o tristețe cu mâinile legate,
cu buze aftoase şi defectul sânilor astupat
când nu mă mai cunoaște nimeni la marginea
liniștilor de argint din care mă voi desprinde peste
zările albastre știind că
nu
se vor mai întoarce acele bucurii uitate
-depozit al copilăriei mele- şi
nu voi putea trage spini
din pieptul iubirii
n-ai să mai poţi auzi glasul
tot mai stins ochiul se va zbate aritmic
ticăind a întuneric în inima pământului
numai tăcerea mea te va chema
strângând părerile de rău
străfulgerând prin goluri
numele strivit sub un alt adăpost
căci iată
a venit vremea zborului
înecat în trup de pasăre mută


peregrin


mă țin lipită de buza cerului,
ca un timbru imaginat
pe fața timpului
îndemn inima la pas.

mă pierd printre ruine
las loc fluturelui împietrit
să mă locuiască și
să îmi hrănească zorii
cu fărâme purpurii
în ceasul cu limba otrăvită
moare secunda şi reînviază
dar venele noastre se deschid în
corul pruncilor de curcubeu
ne îmbată vrerea arsă
în strălucirea acestei zilei
amestecată cu pulberea de gânduri

în trecere

Resemnările, toate, se fac ghem: 
fir de păianjen descântat; 
de strigi, vocea ţi se pierde în hău fără margini... 
mai rămâne doar sărutul uitat pe frunze de arţar. 
 
Priveşti şi taci, -
pleoapa se zbate în oglindă. 
În râul spumegat de nuferi, 
eternul sugrumă țesut cu fire de mătase. 
 
Pe lângă trup se şterge un gând de înserare 
şi mă aprind, clepsidră, să dorm..., să număr..., să tac... 
 
Tu treci. Tu treci şi strângi àripa 
în pumnul îngheţat – trofeu albastru fără mal... (Dorina Neculce)

sâmbătă, 18 martie 2017

tablou fără de margini



cavalerii zornăie alămuri ruginite
tabloul se desface şi se încrustează-n stâncă
dar iată
dau foc icoanelor şi reclădesc imperii cu gustul de cenuşă
efigia unui sacerdot se oglindește
în catedrala somptuoasă
se face iar lumină

torțele întunericului ard preotese

şi eu te strig

pe creastă valul mă încorsetează
şi îmi auzi doar gândul  ca pe
un praf stelar de ghiocei striviți 
sub un genunche de rugă terminată
căci gura mea uscată nu poate să atingă nici
umbra tabloului fără de margini

răscruce



cmul însetat de viaţă
îşi toarnă dimineaţa de lumină
pe hârtie
cu tact
mă îneacă-n umbre fulgerate
de raze strălucite .

aşa arată nemurirea
uitată în drumul primăverilor târzii.

şi-n mine stâncile adorm
strângându-şi de pe soclu
paşii împietriţi.

dar dimineţile mă scriu în trup
cu litere din piatră şlefuită ...

simfonii

am atins trupul lunii
aplecat ca pe o cenuşă
înscânteiată
am cerşit liniştea
care ne legăna cuvinte
într-un balansoar al amintirilor

e nevoie de amiezi coapte
în umbre adânci
săpate pe obraz
de sub pana corbului ieșeau
picturile rupestre se înfigeau
în pereții stâncoși
apa clipocea a simfonii
vioara albastră
strângea un curcubeu uitat
..............................................
-luaţi! ne tot îndemna bătrâna cerului
în curând se lasă ceaţă...

iubirea mea a început...



iubirea mea a început să
crească hrănindu-se cu aripi
smulse dintr-o pasăre uscată
de undeva
se înălța un fel 
de cântec/suspin/des
prins din gâtul cerului

geană plumbuită stoarsă-n întuneric-iubirea mea
a pornit înspre cetatea albă
să îți culeagă fructe proaspete din
copacul fericirii
cu chipuri de madone dăltuite
în sanctuarele preoteselor cernite

sunt trează în paradisul verde
orbii mai pot înlocui din timp
clipele bolnave
 
mă destăinui bătrânului
care își deapănă firul
pe lângă ochii mei alunecă
o întâmplare neîntâmplată şi
las mâna ta să-mi mângăie genunchiul 
să  traversăm de mână cerul
privindu-l de departe

linişte

linişte


...și câtă liniște am cules
din întunericul acela parțial
mi-am făcut plasă de suflete
unul ție unul mie
număram cu ochii încleștați
pe cadranul fierbinte
umbrele dansau
împrejurul nostru
ca niște tablouri
destrămate
pășeam pe colțul umbrelor
ne întindem gândurile la soare
desenându-ne în trup
florile mării

în pasul de fugară


în paginile evangheliei
îmbrăcată în piele de șarpe
apostolii reînviază
arhanghelii se desprind ușor
din vitralii
ascultăm cântări angeline
în palmele noastre sudate
vorbește tăcerea altor veacuri

oameni umbriți cu gene țesute
culeg rugăciuni pe un alt drum al crucii
nu mai urcă nimeni
în ei îmi fac un culcuș mai cald
să îmi adorm copiii
cu glas de sclavă
murmur imperceptibil
cântecul nopților până aud tropotul zilei
cu potcoave ruginite
suspin apoi plânsetul meu
ia formă de șoaptă
sub talpa cerului respir

te caut în pasul de fugară
ca pe o piesa de puzzle
care mi-ar întregi tabloul
care se conturează
în cercuri de foc

ca într-o pagină de carte


am uitat de zidul plângerii
și de metăniile tale
îngerii nu mi-au primit azi răvașul
spada mea s-a tocit
zidul îmi calcă apăsat pe spinare

surâsul tău mă întoarce pe cealaltă parte
femeile își privesc una alteia semnul
prin care li se arată câmpiile virgine
războinici cu mâinile îndoliate
și un alt soare zimțat de care s-au agățat copiii cerului
ca de un balansoar al umbrelor
râd își fac vânt se lovesc cu picioarele în coaste
se plictisesc repede
iau arcul  se încruntă încordează braţelee
țintesc adânc
sprijinind pe umeri pilonii uriași
se întristează şi
se închid în ei
ca într-o pagină de carte

pe drumul de niciunde

zidesc o cruce în nisip
din trup îmi iese umbra unui șarpe
cu ochi de rubin
ca o liană mă încolăcește
mă strânge la rându-i
zidește în mine o scară
iacab privește
urcă prin măruntaiele mele sprijinindu-și bastonul
în ochi, în creier, în gândul meu cristalizat
urcă spre altarul catedralei neamului meu
săgețile curg
curge şi apa oglindind brațele mele
crescute ca niște ramuri verzi îmbibate cu alge doar
săgețile mai luminează văzduhul
şi mă simt nedreaptă
în lupta asta corp la corp
care se naște în venele mele
nepieritoare

vineri, 17 martie 2017

în vechea-mi cămașă de zale




mă preling pe sub ruine
ca o umbră sculptată
pe obrazul timpului de piatră
prind rădăcini adânci
ierburi tăioase îmi cresc sub unghii
simt vestigiile unor imperii ne
apuse

am amorțit în vechea cămașă de zale
paloșul meu e oglindă mincinoasă
mă trădează când mâna-mi împlătoșată
se ridică războinic
în chip de pasăre măreață
din care a început să curgă lichid gelatinos
ca o capcană vie

acvila non capit muscas

în trupul meu crește alt trup
cu mantie prelungă
și cerul mi-e un evantai
de curcubeie crescute-n arcul de culori

de azi
sunt werowance
adepta unui neam fără de scut
în fort m-așteaptă băștinașii

din volumul ,,Surâsul meu gothic,,

craterele nopţii



privești prin craterele nopții
vezi moartea ca pe o fecioară despletită
piaptănă copilul nenăscut
cu degetele descărnate trasează linii negre
desenând cărările vieții
îmi stropește așternutul cu sânge
de la un capăt până la celălalt într-o tăietură adâncă
împrejurul grumazului meu se ivește o formă perfectă
concentrică
pic...pic...
se scurge viața prin ochiul nopții îmi spui cu mâinile așezate în cruce peste fruntea mea treci
eu te strig pe un nume demult uitat
îți caut gura asprită de vânt
şi de toate neliniștile mele

............................................................
în zi de sabat îmi umplu obrajii cu fum
suflu în răs(timpuri) ca un animal înjunghiat vreau
să aprind iar focul unui alt prometeu
............................................................
oamenii mă fixează din dosul măștilor de ceară
prin același ochi bulbucat străbatem întunericul lăptos
care s-a scurs pe ferestre pe când nu se mai arătau zorii
îmi înfigeai degetele în urechi
așteptai ca un pândalnic tensionat
să mi se desprindă nufărul din coapsa
hrănită cu lacrima de cer

auzi?
grumazul meu a început să plângă
pic...pic...
boabe de rouă se scurg aritmic prin craterele nopții
(ah craterele astea blestemate care îmi brăzdează chipul condamnându-l despotic la veșnică uitare)

marți, 14 martie 2017

hai sa nu murim



i-am zis desprinzându-mă cu greu din
furnicarul acela cenușiu fără de aripi
hai sa încercăm măcar o dată să nu mai murim așa prostește în fotografiile astea întunecate unde lumina nu mai răsare
din lumină te rog să te concentrezi și să strălucești măcar acum la apus ca un adevărat soare
am nevoie chiar și pentru o clipă de o adiere ușoară

și el m-a prins de mână și am stat așa amândoi
lumină în lumină
suflet în suflet și
am desenat plictisiți cercuri
mii și mii de cercuri
iar în fiecare trasam câte o față zâmbitoare imensă cu ochii inundați de mare

trecuse o vreme
mirosea țipător a zi și a noapte
fețele mele se descrețeau
fețele lui se încruntau

fotografiile tresăreau
se îngălbeneau
se îngălbeneau
în-ceeeet fără să spună nimănui

„poezia nu se scrie din minte”zicea cărtărescu și am călcat toate mințile în picioare
cioburi îmi curgeau în vene îmi alunecau în creier
„să vrei până la mie, să poți până la șase! ne striga de departe arghezi
udându-și florile de mucegai

atunci am obosit
și-am adormit într-un colț de tavan
cu cioburi în mâini și în picioare dar
niciodată nu m-am putut ține strâns de povestea aceea

colţi


deschid niște ferestre
în Timp
pelerin pe deasupra
razelor înflorite
fildeșul se-înfige în umărul zilei
elefanții își caută trup
violent
ah violent
stelele încolțesc
într-o savană demult uitată
împietresc
om și trup ochi rubinii
azur presărat în venele mele
împletite cu fire de zare albastră
larvele plesnesc
degete de cleștar
încă mai fixează colți
într-un cimitir stelar

joi, 9 martie 2017

alea jacta est



o caut pe mama și palmele ei reci
din care să beau apă cristalină
apa aceea a uitării
dar mama a plecat într-o seară prin
râul oglinzii metafizice și nu s-a mai întors
decât pasărea cu aripile despicate
îmi numără zilele din trei în trei
s-așază în umărul meu stâng
înfige gheara adânc
să îmi culeagă de pe buze urmele de rouă

pe chipul meu se prăvălesc multe cuvinte
stârnite de o durerea ascuțită
ca o primăvară strălucindă în stropi de mătase

lângă tine a rămas doar femeia acoperită
de mantia înserării

și mă fac ghem
strâng pasărea în mine
acolo îi jumulesc penajul
mă umplu și dau pe dinafară
scuip penele de vultur

fixez obsesiv toate crucile din
cimitir poartă același nume

mestec grăbit și arunc

alea jacta est!
strigă cineva
iar am pierdut Doamne

bărbatul din coaste îmi ticăie
bătrânul chronos își strânge la piept ceasul
ca pe-un copil
lăsând doar umbra prin care
o văd pe mama în râul rece din oglindă
întinde palmele și sorb după mult timp
apa iertării.

miercuri, 8 martie 2017

urmează-mă!




e mâna mea de fum
(sau poate e același drum)
ce-adună șoaptele amare,
uitate neîntrebat, în clipa de vis(are).


eu iarăși mă petrec
lăsând blestemele să amorțească
în arzătorul cerc.

înspre apus se-îneacă marea tulburată,
din cioburi te refac
s-asculți povestea toată,
povestea noastră cu „a fost odată...”.

nu asculta sirenele năuce
sau vântul care suflă din răscruce.

auzi?
sunt eu, te strig și poate plâng,
sau vocea mea ascunsă în adânc.
deschide ochii! dă-mi mâinile!
sau vorbele, pe rând!

nu te-îndoi de mine ,
ai să vezi, doar numele o să-l retez,
și, poate fruntea ți-o păstrez.

privește!
icoanele de aseară
au chipuri de zăpezi,
Nu te-îndoi,
a nu știu câta oară,
doar trebuie să crezi.

duminică, 5 martie 2017

prin livada nucilor veșnici

primăvara îşi subțiază gleznele
de argint astăzi
vom trece până şi
de ultimul val zic ,,astăzi,,
şi simt o sufocare albastră crescând
pieptul îmi încolăcește
în strânsuri de sărbătoare
scăldate în lumini

tu veşmânt al trudei
tu primăvară haotică sevă
copacii colorând
desculț alergând prin râuri de umbre
cu lacrimi de soare în plete
valuri de petale strecurând
prin livada nucilor veşnici
coboară-n adâncuri așterne-mi trupul
iubitul în trepte cu gene fremătătoare
când vor foșni cocori-n mătăsuri alese
cu palmele sale de doruri amare
să îmi cuprinză umerii arzând
.................................
şi eu am să-l pândesc
alunecându-mă pe stropii de sânge
ascunzându-mi în pumni nerăbdările
absența lui va luci
ca o imagine strălucitoare în
ploile de ceruri explodând

sâmbătă, 4 martie 2017

epopee într-un gând


strig- dar glasul nu m-aude
și nici gura nu mă vede,
ochiul lumii mă apune și
țărâna-mi lasă semne.

cânt- dar cântul
nu-mi vibrează,
degetele-mi scapă firul
și-ascultarea nu mi-e trează .
sap- dar groapa nu se-nalță
aud cântec din adânc
peste inimi sângerează
acel strigăt de demult.
aș săpa lumini sub gene,
aș striga de sub pământ,
dar n-am urme am doar semne
și m-ascund într-un cuvânt.

joi, 2 martie 2017

şi nu mă pot vindeca



simţământul persistă
de parcă aş avea nisipuri mişcătoare în talpă
adăpătoare de flururi
galbeni mi-s ochii
desparte-mă iarnă de vânturi şi
de ploi-usturătoare sentimente
pe deasupra memoriei mele închircite
firul de plumb nu mai pătrunde. sunt un amurg deşertat
sunt o tristeţe scursă pe un obraz de ceară
sunt o firidă crescută în creştetul palmelor tale
îngroşământ al nervurilor. zale frunzoase
verde verde pal verde strident întunecat
uitată sunt în umărul pădurilor
îndoielnica mea cămaşă
ţesută în nourii de fum mă strânge sugrumă
scârțâie şi scânteiază a jale mă şi aprinde lumină în lumină/parfum de culoare în iasomie răzvrătită
în tablouri renascentiste întorc pasul
stânjenitor şi trist mă voi amesteca prin herghelii de fluturi
să-ţi mai trăiesc o săptămână
nepământeană urmă.
înseamnă că nu e târziu
lampa tot pâlpâie
nu se stinge zarea după linia albastră
aş mai putea să îţi desprind poemele din trupul cald
voi decupa grădini edenice
fără de şarpe cu fâlcile deschise
paianjenul ne va muşca amurgul-trăind apocaliptic înserarea
o să ne cernem liniştiţi şi palizi
prin universul de cenuşă

furtună pe ape


scuturând petale de culori peste
brațele mele revărsate galopau
hergheliile de fluturi vișinii
-haideți, haideți...le șopteam stins
fără să îi ating pe sufletele dezgolite,
mai e doar o parcelă cântătoare până-n
tărâmul umbrelor de foc spărgeam în dinți
nerăbdătoare timpuri cu trupuri de gheață
și aripile noastre ușor ciobite
ușor cicatrizate dobândeau zboruri
și tot vâsleau peste o iluzorie întindere
de ape lumea iubirilor neîntrupate
se ivea într-un tablou nocturn
sfâșiind tălpile nălucilor prin mărăcini și
eu tot galopam gândul printr-o furtună de nisip
mă închirceam strângându-mi la piept
mantia de fluturi undeva departe de lume
se adunau zorii și mă trezeam ca să îți
modelez aceiași mult promiși îngeri
cu aripi de mătase și te tot îndemnam
-haide...haide...

Melancolii nocturne


Îmi va fi dor, mereu, de tine,
prietene al meu nocturn,
las ție, moștenire, cântecele mele
pe care-aș fi putut să nu le mai compun.

Și-mi va fi dor de-ntâia vară
pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
și-mi va fi dor de tine, iară,
necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
cu gura nimănui,
și-am să mă-ntorc, atunci, la tine,
ca vorbe tremurate să-mi mai spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul
și se învârte-amețitor,
cătându-te, acolo, unde îți este pasul,
în apa înviată a vechiului IZVOR....

despre emilly


emilly s-a trezit cu flaconul de barbiturice în mână
ține strâns o parte a nopții alături de rochia din smoală
pare o femeie de ceară ascunsă în triluri prelungi.

mi-e frică să sorb din tăcerile ei
mâinile nu mai tremură
degetele freamătă în palme
ochii mei se cuibăresc
pe fața alungită primăvara decupează fluturi.

e umezeală şi inima mea
încă pulsează
înfig acul în sângele lui emilly
inima se împietrește de aici începe totul îmi zic:
păpuşile dansează; creierul norilor trosneşte;
e semn că boala se agravează; doar
cerul îmi mai cunoaște secretul
şi sufletul -pasăre rubinie- neliniștit,
în miile de nume ne tot striga...

Sfâșietoare nepotrivire

prin tine treceam inconfundabilă stare de bine când se numără anii sorții şi stam cu palmele încrucișate înapoia ușilor...