Cred că aveam vreo 12 ani. Tata nu mai era printre noi, plecase undeva pe un drum necunoscut și nu îi mai puteam auzi pașii.
Pașii lui molcomi de om așezat au tăcut pentru totdeauna dar urechile mele refuzau asta și clipă de clipă așteptam glasul lor, mâinile lui tămăduitoare care învârteau cu grijă în carnea tălpilor mele pentru a-mi scoate spinii. Tata mă lua în brațe și îmi căuta tălpile. Tălpile mele erau bătătorite de spini ca de niște cuie ruginite.
-N-are să te doară, îmi zicea el, dar lacrimile mele se scurgeau pe obrazul biciuit de soare.
Acum soarele răsărea și apune, la fel ca altădată dar umbra pașilor tatălui meu nu se mai făcea văzută.
........................................................................................................................................................
-Bădie Ncă, traeaaba matale, da”eu nu mă mai dau jos de aicea, de pe sobă la matali, auzeam din burta mamei glasul Ilenei, femeia care îi făcea zile negre mamei și altor neveste de bărbați însurați.
Aprig era sângele femeii și nu și-l putea stâmpăra decât cu sânge de om însurat.
Zilele mohorâte coborau cu fâlfâiri sinistre asupra casei noastre și tata din om blând și așezat începea a arunca cu tot ce apuca în mână prin ograda vastă, plimbându-se cu mâinile la spate prin livada cu salcâmi, plantată, cândva, de mâinile bătătorite ale lui moș Paladi.
-Trăsnească-o s-o trăsnească de ea, viață, scrâșnea el printre dinți, vrând să scape din farmecele femeii înfocate!
Dar femeia nu se lăsa cu una cu două, îi aținea calea de fiecare dată.
-Numai bădia Nică are mersul așa de drept, și de așezat, îl cunosc dintr-o mie, se lăuda ea, uitându-se de pe movila lui Paladi înspre Tătărășeni.
Și eu fug înaintea tatei și fug și fug de îmi tună pământul sub picioare. Când ajung lângă el, sunt gata să îmi dau duhul.
Îl strâng la piept și încep a plânge cu lacrimi amare de copil trădat.
-Dar ce ai, că doar nu am murit încă?
-Femeia aceea a zis că te cunoaște, tată, și eu nu vreau să te cunoască, zice lumea că ea cunoaște așa de mulți oameni...și nu mai pot să îndrug nici o vorbă. Căldura brațelor lui mă liniștește.
-Haide, haide, da` liniștește-te, știi că pe mine mă cunosc așa de mulți oameni.
Și era adevărat, pentru că oamenii pe care i-am întâlnit după mulți ani își aminteau toate lucrurile bune pe care le făcea tata prin bunătatea lui sinceră, ne-așteptând ceva în schimb.
Îmi e rușine de slăbiciunea mea de copil alintat .
......................................................................................................................................................
-Ce aveți măi, cu fata mea, îi certa el pe toți cei care mă porecleau ,,Driga,,. uneori îi mai și altoia în glumă ca să mă facă să îmi treacă supărarea). Hai, mai spune, cum era când erai tu mare? mă întreba el ca să audă ce năzbâtii îmi mai trec prin minte.
Și poveștile mele nu se lăsau așteptate. Ne așezam la masă pe o rogojină în curte. Mâncarea aceea mirosea a povești de altădată și eu le povesteam și ei ascultau cu atenție și cu mirare de parcă eram coborâtă de undeva din altă lume, venită să le mângâi serile acelea senine, cu lună strălucitoare.
......................................................................................................................................................
-Credeau ei că scapă așa repede? bombănea femeia aceea bătrână, cu părul sârmos ieșindu-i mereu de sub baticul înflorat care o crescu-se pe Ileana. Când oi bate eu și ultimul cui, praful s-o alege din el...Ileana mea o plecat de acasă, prin lume, că n-o vrut s-o ia pi ea, ci dacă are 4 copchii?
Parcă aud scrâșnitura cuiului cum sfârâie în trupul tatei.
.......................................................................................................................................................
Într-o dimineață de august, niște copii se trezesc speriați de strigătele mamei.
Totul se amestecă în sufletul și inima mea.
Observ că tata lipsește și încep să îl caut cu o disperare de copil pierdut.
Casa lui moș Paladi parcă îmi face din ochi prin ferestrele sinistre. Intru grăbită și mă bucur copleșită de frica aceea uriașă care mi se încleștase în trup ca o pasăre din fier.. ,,Nu e aici,, îmi zic și privesc prin podul casei aceleia vechi prin care găseam bănuți de demult, fără valoare, pahare din lemn, frumos lustruite, acte de vânzare, chitanțe și alte și alte lucruri pe care le răscoleam toată ziua.
Cobor de pe scară și caut prin camere.
Strigătul meu a cutremurat satul. În una din camerele care mă îngrozea și în care nu puteam intra aproape niciodată pentru că, de fiecare dată, un fior rece mă cuprindea de spate, zăcea trupul neînsuflețit al tatălui meu.
.......................................................................................................................................................
Sunt elevă la Liceul Pedagogic din Botoșani și pentru a putea plăti internatul mi se sugerează să aduc de la comună o anchetă socială.
Ancheta i-a fost dată mamei în plic, iar eu trebuia să o dau dirigintei mele. De curiozitate, deschid cu atenție plicul pentru a-l putea lipi la loc: citesc și plâng, asistentul social folosise cuvinte dure și copleșitoare în anchetă. Retrăiesc cu ochii minții dimineața aceea halucinantă de 22 august 1976 ,,mort prin spânzurare,, scrisese neglijent și încâlcit angajatul statului și un potop de lacrimi umple până la refuz sufletul meu..................................................................................................................O, tu, giuvaer din floare de lotus........îmi vine să recit acel ,mmmmmmm,, care să reașeze puzzle-ul în ordinea de mai Înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu