joi, 27 iulie 2017

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele,
Supte-n gând
de lacrimi grele.

Vorbe coapte sau necoapte,
Spuse-n șoaptă
dar nu în șoapte.
Vorbe care-ați fost uitate,
îngropate,
dezgropate...

Vorbe tandre de iubire,
adormite-n amintire
și țesute
fire,
fire.
Ce-au urzit multe minciuni
și pe cap au pus cununi.

Vorbe pline, vorbe goale,
Vorbe strânse-n călimare,
Ce așteaptă pana fină
care vorba ta ți-alină
ca iubirea cea senină.

Tot mereu legați de gânduri,
scrise-n rânduri,
alte rânduri:
rânduri-gânduri,
gânduri-rânduri...

Vorbe calde, vorbe reci,
Întinzi mâna apoi pleci,
doar cu visul mă petreci,
când prin gândri îmi mai treci...

&&&

Dar eu nu-mi ascund mesajul,
nici în vorbe preafrumoase,
Și nu îmi îmbăt cuvântul
în spoială
de palate luminoase.

Eu doar vorba mea din gând
o înalț acum spre tine,
Să te însoțească-n timp,
chiar și-n nopțile senine,
nopți mai goale
sau
mai pline...

În Edenul pregătit

Urc o treptă,
înc-o treaptă,
zâna, ce-o aștept
de veacuri, îmi presară
flori de nalbă...

peste piept,
peste mormânt.

Simt bucățile din trupu-mi
cum se înalță
rând pe rând,
și se așază peste tine.

Noaptea albă ce-o aștepți
s-a pornit acum,
revine...
Lacrima din ochii tăi
se revarsă
peste lume .

Lumea lumii de lumină,
Mie luna-n astă seară,
mi-este luna cea mai plină.

Și aștept
doar trupu-ți dulce,
fără lacrimi,
În Edenul pregătit,
să-l pot duce,
fără patimi.

Să ne pregătim în taină,
fiecare,
câte-o cruce.

Apoi,
viii să se-nchine
trupurilor aplecate,
care-acum mai stau legate,
mâna dreaptă de cea stângă,
lacrima să nu mai plângă,
să se curățe prin rouă,
gânduri,
ce se împreună
astăzi, două.

Trupul nostru,
refăcut acum, de mine
îl trimit, în dar spre tine,
ca pe un duh necunoscut
ce alăturea ne ține:
eu, cu umbra ta de gând...
tu, cu mine.

Și-om trăi nedespărțiți,
până cerul ne mai ține:
tu, ascuns la mine-n gând,
eu , ascunsă-n gând la tine.

Un înger

Un înger, iată,
a murit,
în adormire.
Iar altu-i plânge somnul liniștii
și-ar vrea să-și vină-n fire.

Un înger astăzi,
a murit,
în amintire.
Și eu îi caut trupul liniștit,
țesut cu zeci de mii de fire.




Un înger
aripa și-a rupt
la tine-n poartă.
Și te întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
o nouă soartă...


ca pe o haină de-mprumut
pe care nimeni n-o mai poatră.

Să-i fie haina lui,
de sărbătoare,
să-și apere doar oasele cu ea
și poate,,
lutul,
să-i mai simtă...
a ei răcoare

&&&

Un înger,
dimineață, s-a trezit.
Și te întreabă
de-ai gândit
că el,
aseară,
în miez de noapte,
a murit...

Reverie


Priveşte, iubite! E macul iar in floare,
Îsi strânge sângele-n obraz
Şi roua în petale.

Iar bobu-i cristalin de rouă
Te îndeamnă să mai ai răbdare,
O să-ti aduc în prag iubire nouaă

O să culeg din stele o floare a iubirii,
Îmbătată, astăzi, de-aroma fericirii.

Iar noaptea asta- noaptea noastră,
Și-a îmbrăcat doar pentru noi haina-i albastra.

Și-o lira rătăcită de-un vestic trubadur,
În drumu-i spre iubirea-i casta,
Iți cântă, azi, în piept, iubirea noastră.

Dar tu mă întrebi mereu
De ce nu simt ce e amorul,
Vreau să mă crezi, aseară,
Ţi-am răsădit în inima fiorul,
Nu ca pe un cuvânt anost,
De-o mână fadă tatuat,
Ci sacru,  aşa cum tu în mine l-ai uitat.

Și-acum aștept un semn de nemurire,
Să ştiu ca încă n-ai plecat,
Ci doar te-ai depărtat o vreme,
Să-ți strig eterna mea iubire
Cu sufletul și gând curat...

Şi mă întorc din drum,
Când însetezi de dor,
Să-ţi umezesc rănita gură
Ce tandrul meu fior.

Privește! E macul iar ăn floare
Şi îsi tremură pe fruntea noastră,
Umbra încărcată de răcoare...

Nu sunt doar vechea amintire ce-a plecat,
Sunt eu, iubita-ți neschimbată,
Ce tot te-am așteptat,

miercuri, 26 iulie 2017

-----------Din clipa aceea


În nopțile senine şi târzii
Te-ntreb mereu dacă ți-e bine
Şi mă îndemni în dezrobitul gând
Să fiu la ceas de taină iar cu tine
 
Te-ntreb şi-acum înduioșată
De-ai vrea să luăm de la-început
Povestea mea, povestea toată,
Din clipa-aceea -îndepărtată,
 
Când mâna îmi străngeai măgulitor
Şi îmi șopteai cu chip de piatră
Că-s giuvaer strălucitor,
Aprins în lumea mată.
 

Şi vorbele mi-s stele căzătoare
Pe lumea ta sau lumea toată...
Şi-ai vrea să luăm de la-început
Povestea de-unde firul ei s-a rupt
...Şi am tăcut și ai tăcut, deodată...

De ce?



De ce e noaptea-întunecată?
De ce doar ziua luminează universul?
De ce am fost atâtea nopți plecată?
De ce n-am reușit măcar o dată
Clepsidrei să îi opresc mersul?
 
De ce conduru-mi de pribeagă
Își iuțește pasul spre zarea ta albastră
Ce îmi rănește talpa cea beteagă?
 
De ce nu ai deschide-odată poarta
Să-mi leg doar rănile şi-apoi,
Să îmi oblojesc și talpa.

Să ne unim odată soarta
Cu fila, testamentul, cartea
Sau cu cerneala nesecată
Eu să-ți fiu pana, tu să-mi fii pasărea 
Ce-am fost odată...

Dragă Lume

Dragă Lume

Dragă Lume, poți tu, oare,
Peste sufletu-mi de dor,
Să-mi mai ningi ca altă dată,
Mari troiene de fior?

Să-mi aduci o iarnă dalbă,
Cu zăpadă argintie,
Să-mi cobori un înger palid,
În cămașa-i aurie?

Diadema lui de ceruri
Peste mine să o scuturi,
Ziua-n vis și noaptea-n gânduri,
Am s-alerg s-aduc săruturi...

Şi cu mâna-mi de caise,
Flori de vis şi flori de nor
Pentru cei cu inimi ninse,
Le voi răsădi cu spor.


Firul sorţii

Bate ceasul înserării,
Gând ascuns se zbate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-întâmplă.

Eu spun : nu, mâna de piatră
Scut o fac în fața lunii.
Mă îndeamnă spre visare
Tot ce n-au trăit străbunii.

Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete pierdute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...

Doar iluzii se frământă,
Căutând un loc sub soare,
Viața ta de mine-ascultă,
Și m-așteaptă răbdătoare...

Am spus nu, dar vorba simplă
Se topea-n acorduri fine,
Şi așteptai ca firul sorții
Să mă depene spre tine.

peregrinii de mătase




au început să cadă brusc îngeri răsculați
peste cerul meu tulburat ca o ninsoare abstractă
nourii luau forma inimii tale crescute
din adânc mă preschimbam în femeie de mătase
clovnul îi face cu mâna Lui Dumnezeu:lasă-I
să treacă spre orașul iluzoriu
iar noi chiar treceam timizi
ca niște gheomotoace prin care
se imprimau ploile de curcubeu
ne clătinam de la atâta lumină albă cerească
încadrându-ne buzele într-un unghi perfect
cusut cu sforile de primăveri izvorâte din a ta coastă
-topește-ne Doamne curcubeul sub ochiul stâng strig și
plouă-ne fruntea cu flacără de argint
și se făcea că era zi
și se făcea că este noapte
și se făcea...

vineri, 21 iulie 2017

Simbioză




Îmi va fi dor de tine pân` la stele,
Prietene al meu nocturn,
Las ție moștenire cântecele mele
Pe care-aș fi putut să le compun.

Şi-mi va fi dor de-întâia vară
Pe care ți-aș fi dat-o-n dar,
Şi-mi va fi dor de tine, iară,
Necunoscutule ce înoți spre mine, în aval.

Am să-i vorbesc de tine nopții,
Rostind cu gura nimănui,
Şi-am să mă-ntorc, mereu, la tine,
Ca vorbele ne-vorbe să îmi spui...

Orbitei mele îi lipsește ceasul
Şi, iată, se învârte-amețitor,
Cătându-te, acolo, unde-ți este pasul,
În apa înviată a vechiului IZVOR....

miercuri, 19 iulie 2017

Dacă aş mai avea un ceas


aş putea vedea soarele din ochii tăi
şi aş număra fâlfâirile aripilor
păsării care te poartă
în dangătul înserării-

Dacă aş avea ceasul
care-mi lipseşte din clepsidră,
aş putea să-ţi număr pe obraz
clipele care ne scriu povestea
risipită de albatroşii mărilor
cu nume de sori
şi chipuri de carte prăfuită...

Dacă aş mai avea un ceas,
ţi-aş opri zbuciumul,
şi te-aş aşeza
pe ţărmul grunzos, fierbinte,
doar să îţi privesc zarea
care ne desparte
de cerul înscris în zboruri frânte...

Dacă aş mai avea un ceas,
căutările m-ar picura în adânc
şi mi-ar lumina chipul
umbrit de catedrala duhurilor
care s-au golit în mine.
dezrobindu-mă,
să-ţi fiu ţie aproapele...

Dacă aş mai avea un ceas,
poate m-aş bucura mai mult
de tăcerile astea hodorogite
care s-au lăsat peste noi
ca o mantie cernită de cioclu...

Dacă mi-ai cere,
aş mai găsi un ceas,
pe care ţi l-aş aşeza
pe un perete de suflet
să-ţi ticăie
în nopţile grele...

E liniște...



Flacăra nu s-a stins,

Noaptea se oglindește tăcută
în strălucirea sabiei unui arhanghel....

@

Oamenii își ating urmele rănilor.
Petale de narcise cu gust de femeie
le îngroapă trupurile.
Miroase a putred şi a mucegai
de când s-a umezit luna cu lacrimi.

@

Frigul lovește peste față
o femeie numită de săraci
onestitate.

@

Grobianul își bate darabana pe obrazul rumenit,
cântându-ne cântecul orbilor
care au văzut când s-a născut adevărul.

@

Liliacul și-a zvâcnit ultima pâlpâire de aripi
în lampa uitată aprinsă....

Minciuna ne privește din întuneric pe sub uşă,
Se retrage prin perete
şi evadează în gândurile nopții.

Iar am uitat să îţi scriu o poveste
despre iarna aceea liniștită cu lună plină.

Sferele cântă


Sub scoarţă se naşte alt copac.
Sferele cântă.

O frumusețe tulburătoare
îmi decimează universul
în veșnicii.

Am aduc acasă
forma de viață
născută  din suflete sculptate
în stânci adormite.

În adânc,
mă cheamă oceane,
 E ciudat aici...
Încă un pas,
de aici începe
singurătatea:
tărâm al viselor pierdute,
al pașilor tăcuți...

Azi am parcurs o sută de ani.
Mâine mă voi opri la kilometrul zero.
Poimâine o iau de la capăt.

Geneza e o femeie
cu mâinile încrucișate
peste pântecele rodnic...
Mă agăț disperată
de umărul ei...

Umărul se risipește
în firișoare de nisip
care îmi mișcă involuntar ochii...

Bătaia cosmică mă va distruge
Se face frig. Sferele îngheață.

Întind mâna...
Nu mai e nimeni
dincolo de veşnicie...

iubire-n vechile cristale

Iubirea noastră a fost sfințită,
Ascunsă-n cupe de cristal,
De ochi geloși, de nimfeă otrăvită,
Pe același tainic piedestal,
Pe care însăși Venus
Îşi pierduse brațul, triumfal.

Și-acum, cu mâna-i atârnând de umăr,
Pe cer ne scrie legământ
De suflete îngemănate,
Pe care Pronia nu le desparte,
Ci, doar le-îndepărtează pașii,
Pe câte o alee solitară,
Ca mai apoi să le împreune calea
A nu ştiu câta oară.
..............................................................
E noaptea violetelor tristeți,
Şi lacrime albastre curg petale,
Doar pașii mai adună-n zori răzleți,
Iubirea-n vechile cristale...

Grinda îndoit apasă


Aprind stânca de sub valuri,
Chiar de apa strigă rece,
Focul meu se zbate-n maluri,
Umbra ta prin mine trece.

În zadar îşi cată calea,
Cuibărită spre lumină,
Grinda îndoit apasă,
Noaptea mea ţi-e mai senină.

Vina noastră-i împărțită,
Ea din trup fără prihană
Se hrănește adormită.
Din iubire diafană.

Trupul tău îmi stă alături,
Eu sunt stânca nemiloasă,
Ce s-apleacă peste tine,
Tu eşti apa răcoaroasă...

Doar făpturi cu dorul hrană,
TIMPUL ne-a ţesut pe geamuri,
Împietriţi în vechea ramă,
Făurită între ramuri...

Eliberarea


Pietrele s-au ros...
Picăturile ploii mele
curăță inima spartă.

Iarba-i mai bătrână decât amintirea.
Sălciile se scaldă liniștite în apa ochilor mei
Dansul e aprig.

Priveşte în tine!
Ţi-s ochii grei
de în afară...Lumea te sapă
cu aceeași cazma tocită

Luna îşi face loc, se încuibă în tine.
Nu vrea să mai iasă.
Stelele plâng, orfane.

Peştii te înoată
în amonte,
în aval.

Deschide fereastra!
Urletul e știrb...Nu vrea să mai iasă...

Mă citesc îngeri rătăciți...


 
Sunt vrăjitoarea cea bună,
În mine nasc păduri
și se îneacă râuri,
Sălciile își piaptănă pletele
în oglinda ochilor mei.

Mă citesc îngeri rătăciți.

Filele mele
sunt trupurile lor ...

În gura mea
se aud strigătele clipelor pierdute
ca într-un cimitir pustiu
din care morții au evadat prin crucile de lemn.

Nealinații își mistuie așteptarea
în ecoul sufletului meu...

Sunt gara
în care trenurile au capete de oameni,
Oamenii au trupuri vagone,
Îi călătoresc neobosiții corbi
cu ochi flămânzi
și aripile strânse împrejurul ciocurilor oțelite.

Sunt pomul facerii de bine,
Poame negustate zac
în ramurile-mi ce au fost cândva brațe.

Aș putea împărți fericirea:
Proptiți fruntea în spinii pomului din mine.
Mâna de va fi întinsă
vor curge roadele .

Sunt „VRĂJITOAREA cea bună”,
în mine nasc pădurile
ceruri de curcubeu...

Poveste albastră





E noapte albastră,
Și-ți bate în geam
Un fluture tandru
Izbit de un ram.


EL aripa-și moaie
În doruri și chin,
Trist, obosit, singuratic,
Cu tine închină
O cupă cu vin...


Avântă-te-n zare,
Şi întrece-te-n zbor,
Destinul și CLIPA
Privesc lin în ceață,
POVESTEA ALBASTRĂ
Ce-o scriu dimineață,
Forțându-mi aripa.


Ascultă şi strigă,
S-aude tăcerea.
Și pasărea/flutur îți cântă
Tăcut, mângâierea.

Cad suflete



Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi.

Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul de-aseară,
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și a nu-ştiu câta oară...

Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în toate.

Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,
Ți-am trimis-o să-ți aștearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-întrebe dacă ochii ţi.s vii...

Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi înspre cer,
De ce taci şi lași, de veacuri ,
să plutească același mister?

Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte.
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.

Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.

În talpă rănile mi-s grele
și timpul mi le vindecă mergând...

Răspund:
-Străină sunt, în astă noapte,
Îmi caut sufletul pierdut...
dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, chiar astă-seară l-am văzut...

Vorbe

Vorbe bune, vorbe rele, Supte-n gând de lacrimi grele. Vorbe coapte sau necoapte, Spuse-n șoaptă dar nu în șoapte. Vorbe care-ați fost uitat...