dar sunt atât de departe
asemenea pământului crăpat
m-au învățat să nu mint să nu fur să nu ucid
să nu jinduiesc şi încerc să mă înalț desculț
dezrobit eliberându-mă din pietre ating
doar valul nestăvilită unduire pe un portativ dezacordat
a nopții umbră îmi lasă murmurul stins peste obraz
şi strig hai lasă hai repede dar hai nu
mă mai suportă nici pietrele nu mai
au limbă fruntea să mi-o înalțe
să-mi tulbure sufletul
nimic din ce nu este al meu a sinelui țarână
nu mă astupă mă cu mâinile cusute
stau lipit aşa de tălpile voastre de parcă nu aş mai
avea putere să mă reclădesc de parcă m-a-înghițit pământul
haide hai inimă colindă cu buzele de foc
urzind în peșteră izvorul va curge
smirnă din plămădeala voastră
abia mă mai suport şi bântui zările albite
ca o nălucă dezlipită din burta fluturelui de mai/
îmi fac din stelele căzute un pat
de-a latul sorții
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu